Era mobilă peste tot. Pe scara blocului îmbâcsită de tomberoane, pe trotuarul prăfuit de vânturile verii, pe strada aglomerată de ochii oamenilor. Canapele și fotolii ce adăpostiseră trupuri obosite, biblioteci ce ocrotiseră cărți și bibelouri, dulapuri ce ascunseseră paltoane și jurnale. Jerpelite, cârpite, cu abțibilduri ieftine și colorate, toate stăteau la paradă.
Spectacolul avea să înceapă curând, iar oamenii așteptau cu priviri agere, bolborosind cu repeziciune. Unii ieșiseră din apartamentele lor încă de dimineață, mai pasionali, așteptand să se ridice cortina și să prindă locurile bune. Alții, mai rușinoși de fel, au așteptat zumzetul mobilei coborâte opt etaje în spinare, foșnitul sacilor și troncănitul din fața scării. Dar ieșiseră, ocupând ori locurile mai din spate, pentru a păstra decența, ori împingându-se în mulțime pentru a recupera locurile cele bune.
Într-un final mult așteptat de privitori, cortina se ridică, iar actorii principali își luară locul pe scenă. O femeie cărunțită și jerpelită, un bărbat cu fața încruntată și cei doi copii: palizi, cu ochii încercănați, privind cu teamă spectatorii. În fața lor, regizorul. Cu părul roșu, fața aspră și spatele arcuit, acesta privi monstruozitățile lemnoase și scămoșate din fața sa. Actorii, toți patru, între ceea ce fusese cândva viața lor, își ascundeau privirile. De rușine ori din demnitate, de teamă ori din umilință, nu am știut nicicând. Căci regiorul a dat repede verdictul, iar după ce a citit datoria familiei in fata spectatorilor, a condamnat ca tot ceea ce fusese al lor să ardă.
Curând, un fum alb și înecăcios acoperi dulapuri, sertare, rafturi și paturi. Focul își făcu loc printre bucățile de lemn lăcuite și tapițeriile vechi, iar după un timp, tot ceea ce se mai distingea erau mormanele unei vieți. Și privirea ei. O fată cu puțini ani mai mare ca mine, cu picioare lungi și subțiri, cu păr murdar și ciufuluit, cu mâna scheletică lipită de mama sa, căutând printre putreziciunea cenușii ceea ce fusese al lor, ceea ce fusese al ei.
Evacuarea se încheiase. Bolboroseala deveni o șoaptă sinistră, până când dispăru de tot, iar vecinii plecară la treburile lor. Fără aplauze, fără flori, fără ovații, restanțierii părăsiră scena, lasănd in urma ceea ce fusese o casă, un cămin, o familie.
