De fiecare data cand locurile cunoscute ne devin straine si firea nu-si gaseste locas in niciun cotlon al vietii, se ridica deasupra noastra, triumfatoare, nefericirea. Si plimbandu-se asa, fara de graba, prin mintea noastra... ii
Nu-mi fi iubire trecătoare la primul fulger, Luminând-se cerul, să fugi Sau nici măcar nu incerca să te statornicești in brațele mele Daca știi ca la prima suflare a vântului te vei ascunde-n abisuri Nu-mi
Poetul avea aripi lungi de hârtie. Când le ținea strâns pe lângă trup se aşterneau pe pământ. Când le deschidea, se făcea uşor ca pana, cumpănă- n văzduh. El ştia secretul copacilor, cum ancorați de
Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme Sau port povara altei veşnicii Pe umeri mici şi-ncovoiaţi de gânduri. Nu ai
Alunec prin ochii mei și mă privesc într-o fotografie veche, de douăzeci de ani... frumoasă și mândră ca un ram înflorit. Se frânge genunchiul, Doamne, eu ar fi trebuit să semăn cu Tine, nu cu
Într-un parc, a înflorit Floarea roz, care-a iubit. Ziua-i rouă, Noaptea-i plouă! Ziua-i Soare, Nopţile îi sunt uşoare. Noaptea-i Lună, Ziua-i bună. Într-un parc, S-a uscat un copac. Floarea roz n-a rezistat, Şi-ntr-o zi, Cu
Totul pare atât de plăcut. Tricoul atât de comod, ca și cum nu ar fi! Zilele trec, gândurile se perindă pe rând fiecare altfel structurat față de celălat. E atât de plăcut să te am
Știu că ești cu mine după cum mă atingi Și cum cu apariția ta pe altele le stingi Te strecori prin toate ungherele minții mele Nimic nu te oprește, nici lacrimile grele. Mă plimbi prin
mai răzbate firul apelor tulburi până la mine iubirea are aceleași degetele înțepenite peste clape se oprește din când în când cât să îşi sufle în pumnii înghețați aburul acela călduț aducător de pace care
Când senin, când înnorat îmi e cerul și-aplecat când spre soare, când spre ploi, când spre valul de trifoi de pe-o mare-pajiște și-ncolțit de-o jariște ce lin somnul nu i-l lasă să uite vreun pic
desenăm în jurul unei idei câteodată ferestre pe zid apoi ne prefacem că se deschid şi că privim până departe amănunte servite obsesii desenăm graffiti cu cai verzi şi proiectăm poveşti pe benzi desenate totul
nu ştiu cum de-am putut să te iubesc atât! astăzi se sting ecouri, năpădesc buruieni, păleşte-ncet al inimii tumult. oare de unde să fi curs atâta lumină, mai ştii? sublimii paşi către noi înşine rătăcesc
Nisip şi sare, peste-a fiinţei tale zale, Se scurg alene, în râuri de secunde brute, Cântând uşor pe pleoape, visele-ţi agale, Sub ale tale atât de multe gânduri mute. Nisip şi vânt, printr-ale tale albe
mai reci decât toate cuvintele se deschideau mâinile mele încremenite acoperindu-mi umbrele fugare era cu un veac înainte de vecernie era cu exact un timp înainte de a mă naște grafofobe zilele mele aruncate zic
Doar ochii tăi mă văd o floare rară Ce a născut în tine primăvară Pe pajiștea ta și-a găsit ea nemurirea Deschizându-ți inima cu privirea. Doar ochii tăi îmi văd aripile deschise Prin ferestrele lumii
