Cenaclul

Știu că ești cu mine după cum mă atingi Și cum cu apariția ta pe altele le stingi Te strecori prin toate ungherele minții mele Nimic nu te oprește, nici lacrimile grele. Mă plimbi prin 

mai răzbate firul apelor tulburi până la mine iubirea are aceleași degetele înțepenite peste clape se oprește din când în când cât să îşi sufle în pumnii înghețați aburul acela călduț aducător de pace care 

Când senin, când înnorat îmi e cerul și-aplecat când spre soare, când spre ploi, când spre valul de trifoi de pe-o mare-pajiște și-ncolțit de-o jariște ce lin somnul nu i-l lasă să uite vreun pic 

desenăm în jurul unei idei câteodată ferestre pe zid apoi ne prefacem că se deschid şi că privim până departe amănunte servite obsesii desenăm graffiti cu cai verzi şi proiectăm poveşti pe benzi desenate totul 

nu ştiu cum de-am putut să te iubesc atât! astăzi se sting ecouri, năpădesc buruieni, păleşte-ncet al inimii tumult. oare de unde să fi curs atâta lumină, mai ştii? sublimii paşi către noi înşine rătăcesc 

Nisip şi sare, peste-a fiinţei tale zale, Se scurg alene, în râuri de secunde brute, Cântând uşor pe pleoape, visele-ţi agale, Sub ale tale atât de multe gânduri mute. Nisip şi vânt, printr-ale tale albe 

mai reci decât toate cuvintele se deschideau mâinile mele încremenite acoperindu-mi umbrele fugare era cu un veac înainte de vecernie era cu exact un timp înainte de a mă naște grafofobe zilele mele aruncate zic 

Doar ochii tăi mă văd o floare rară Ce a născut în tine primăvară Pe pajiștea ta și-a găsit ea nemurirea Deschizându-ți inima cu privirea. Doar ochii tăi îmi văd aripile deschise Prin ferestrele lumii 

găseam în mine șubrede înțelesuri cândva mă măcina ideea despre cum aș putea levita fără să creez lumii stereotipuri apoi am uitat că-mi doream să cunosc ceva neștiut și lumea oricum a devenit invizibilă am 

foşnea domol pădurea de ambră pe dealuri noi ne împreunam între coastele sale şuviţe blonde se prefirau printre ramuri clipe dulci adunam la pământ într-o vale poteci de răşină ne purtau prin plăcere timpul ne-ncleia 

De poți să te-nfășori în mantii curcubee, De poți să te mai urci pe-o rază pâ'n la nori, De poți să mai culegi de nicăieri speranță, Ai suflet de copil și încă poți să zbori. 

Văzduhul pulsa cu Nisipuri fierbinți De raze și Ploi deșănțate. Iar eu te găseam prin Cearșafuri cuminți, Amorțite de Vise-nnoptate... Erai doar al meu- O lucire târzie-ntr-o Viață uitată De lume- Cu timpul tău greu 

Mă las pierdută şi apoi găsită Mă las uitată şi apoi amintită Mă las atinsă goală şi apoi acoperită Mă las luată şi apoi înapoi dată Mă las cântată şi apoi povestită Mă las mângâiată 

Când ești iubit și ești nemărginire în sufletul cuiva ce-ți e și el cel ce îți face zâmbetu-n neștire să se aprindă, poți vedea altfel lumea cu tot ceea ce te-nconjoară. Nu mergi când l-ai