De fiecare data cand locurile cunoscute ne devin straine si firea nu-si gaseste locas in niciun cotlon al vietii, se ridica deasupra noastra, triumfatoare, nefericirea. Si plimbandu-se asa, fara de graba, prin mintea noastra… ii cere duhului sa se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar vazduh fara de rasarit sau de apus. Oglinda se schimonoseste alungandu-ne, instrainandu-ne de ziua cea de ieri… si furibund inchide ziua de maine, sperand sa ne ucida clipa. Cu maini reci , pipaim vergelele de rugina ale timpului, schelalaind regrete, pe care nici nu le pricepem, caci suntem purtati de incomensurabile tristeti salbaticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viata nu este, doar urzeala de vid.
Si omul, fiara neimblanzita de dor, este supus de vis, si-n evadare vie se-arunca-n largi vai de haos si minciuna – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafara desteapta largi carari de sacru vis, descatusare de sine, alungare de eu, cand deodata apare in oglinda – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii nostri , pazitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivesti, nefericire, si-n snopi de zadarnicie legi sufletele pereche pana cand marea isi umple valurile din cantecul silabic al vocilor noastre… a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poarta hlamida de sange a zilelor.
“Buna seara iubite, te astept ca si cand…” se aude in noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvantul “cand”, caci timpul, pana si-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decat valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbraca firea, placerea brizei devine clara, pielea se razvrateste-n fiori de credinta si sufletul se lasa purtat in visul acela pe care nici macar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsa silabele aruncate-n cuvant, pana la tine, calatorule strain ce stii sa-mi inblanzesti cararile.
Nu mor nefericitii de nefericire…
