Îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. “Tare bun mi-ai fost tu, bătrâne, mai credincios ca un câine.”
Cu opt ani în urmă, copacul acesta a primit în trupul lui glonţul ce-i era destinat. Nu va uita nicicând ziua aceea de cotitură în viaţa lui. Se întâlnise cu Angelica, acasă la ea să-i spună că s-a îndrăgostit de altcineva. De unde era să ştie el că Angelica spera s-o ceară de nevastă? Da, erau împreună de câţiva ani, dar era vizibil pentru oricine că relaţia aia nu o să meargă. Era diferenţă între ei ca între Marte şi Neptun, ce naiba! Orice fată normală şi-ar fi dat seama că dragoste cu forţa nu se poate, că nimeni nu poate iubi la comandă. El voia să se însoare cu Camelia şi timpul a dovedit că alegerea nu a fost greşită. “Pot spune că-s un bărbat norocos, nu-i aşa bătrâne? Norocos şi împlinit. Am o familie frumoasă, recunoaşte.” Brrr, ce zi îngrozitoare a fost! Îşi aminteşte fiecare amănunt ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ploua cu spume, fulgerele cădeau aproape de sat, tunetele zguduiau ferestrele, ba a dat şi grindină pe la prânz. Si-a turnat un pahar de whisky şi i-a spus calm că el se însoară şi nu o să mai vină pe la ea. Ea s-a prăbuşit în fotoliul roşu din colţul camerei, cu faţa în mâini, el a tăcut şi-a aşteptat o perioadă apoi a plusat şi i-a spus că asta-i viaţa, oamenii se schimbă şi pleacă pe alte drumuri la un moment dat, că era şi ea liberă să trăiască cum vrea. Ea nu a răspuns nimic. De unde era să prevadă că Angelica plănuia să se spânzure? El ar fi mai fi spus ceva. N-a ştiut cum să îndulcească cumva vestea, aşa că a plecat. Seara, când l-a văzut pe fratele ei la poartă, răvăşit, cu puşca în mână, a bănuit ceva, dar nu s-a aşteptat nicio clipă că nebunul a venit pornit să-l omoare. În familia aia toţi erau nebuni. A încercat să ignore sentimentul de alarmă şi l-a invitat în casă. Credea că se puteau înţelege omeneşte, doar nu-şi luase niciun angajament în faţa lui. Doar că Angelica murise şi fratele ei a dus puşca la ochi, a ţintit şi el n-a avut timp decât să încline puţin capul. A auzit clar şuierul glontelui pe la ureche, a simţit o arsură pe gât şi-a leşinat. Poate că leşinul ăla l-a salvat. Poliţia n-a găsit glonţul înfipt în scoarţa arinului, l-a găsit el, după un timp şi l-a lăsat acolo, drept mărturie a norocului chior care l-a apărat.
Acum era cazul să depăşească trecutul şi să meargă mai departe. În locul arinului înalt ce umbreşte jumătate de grădină vrea Camelia un portic acoperit de glicină şi-un chioşc în care să-şi bea în linişte cafeaua. Îi place şi lui ideea şi e hotărât să-i facă pe plac. O să taie arinul. „Iartă-mă bătrâne, nu avem de ales. Trebuie să ne despărţim. Toţi murim la un moment dat, fie că suntem oameni sau copaci.” L-a chemat ieri pe Dumitru, pădurarul, cu drujba să-l pună jos. Dumitru a ajuns deja, şi-a desfăcut drujba şi aşteaptă un semn.
– Gata, Dumitre. Ai grijă să nu cadă pe casă.
– Nicio grijă, domn’ Iulian. Nu e prima dată când tai unul din ăsta. O să cadă ca la carte, vei vedea.
Iulian se trage într-o parte şi-aşteaptă ca drujba să termine de muşcat din trunchiul copacului. Priveşte după câteva păsări care zboară speriate dintre crengi, se uită după doi pui golaşi ce cad cu tot cu cuib în grădină, apoi la coroana înaltă ce se înclină pârâind către poartă şi se prăbuşeşte fulgerător cu faţa în sus. Ochii larg deschişi îi reflectă un nor alb pe-un petec de cer senin şi între ei, în mijlocul frunţii, o dâră roşie de sânge se prelinge din gaura neagră lăsată de glonţul ce i se înfige adânc, în creier.
