Alunec prin ochii mei
și mă privesc
într-o fotografie veche,
de douăzeci de ani…
frumoasă și mândră
ca un ram înflorit.
Se frânge genunchiul,
Doamne, eu ar fi trebuit
să semăn cu Tine,
nu cu cireșul ăsta!
Că mi-au crescut
din vene rădăcini
și capilarele mi s-au făcut frunze.
În fiecare toamnă,
toate cuvintele verzi s-au zbătut
până au căzut la pământ
și în fiecare primăvară,
toate cuvintele, din care credeam
că am plecat definitiv,
au înfiorat cireșul
până i-a înmugurit ramul.
Nu știu câte cuvinte verzi
mai ascund frunzele
și nici cât de largă e lumea,
doar Tu, Bunule știi
cât de mult Te asemeni
cu cireșul înflorit
și cât Te asemeni cu mine.
