Poetul avea aripi lungi de hârtie.
Când le ținea strâns pe lângă trup
se aşterneau pe pământ.
Când le deschidea,
se făcea uşor ca pana,
cumpănă- n văzduh.
El ştia secretul copacilor,
cum ancorați de pământ
îşi fac ramurile aripi
spre cealaltă lume.
Cuvântul lui tăia spațiul
în trepte de sticlă arsă din lut,
până sus la Lună.
Acolo, la Marea Liniştii,
aripile de cuvinte le lăsa retoric
şi cobora înapoi pe pământ.
