Cenaclul

Intensitate Trebuia să te trăiesc Cu fiecare gând, cu fiecare surâs. Trebuia să te cuprind Cu fiecare privire, cu fiecare zbatere de tâmplă. Trebuia să te întreb Cu fiecare pas, cu fiecare palmă, mângâierea! Trebuia 

Sunt român și trăiesc în România, țară aflată-n Europa de Est, acolo unde mamele-și fluieră ca pe câini, copii pe stradă când aceștia o zbughesc înainte

Doar eu şi vântul acum pe străzile lumii pustii, împrejur numai statui cu privirea pierdută în lucruri uitate, din când în când câte un om care mai are puterea să-şi țină ochii deschişi, geometric se 

Plouă cum ardea focul în soba bunicii, mocnit liniștit melancolic, plouă și-n aer e miros de prăjituri din acelea cu pătrățele multe... faguri. Mi-e dor de tine copilărie mi-e dor dulce, mic pitic. Plouă și 

Mi-ai pus în mâna flori de nu-mă-uita Rupte în grabă din inima-ți nebună Sămânță le e iubirea, iar focul rădăcină Doar gânduri și visuri petala mărita. Seninul l-ai cuprins în această albăstrea Când o privesc 

Azi voi fi Câmp cuantic. Nu voi vibra, Nu voi oscila, Polaritate nu voi crea Și nici contrast, Așa că nu voi radia, Practic, nu mă vei detecta, Nu mă vei măsura, Numai prin diferențiere 

ca un văl deșirat, de sfârșit de brumar, dansează luminile serii prin aburii gurilor de canalizare, prin ceață cad aripi, la răspântii mor sori, o pasăre albă își urcă în cer, subțiri și fragile, ghearele 

Și ai deschis fereastra, ai lăsat-o să plece Să se bucure de libertate - afară se face rece Să se piardă-n depărtare, să poarte al tău gând Să ducă pe aripi mai mult decât un 

Tu nu ai fost și nu ești, că nu ai fost născută pentru mine. A fost... și... este în sufletul meu un loc, o vale, în care mă cobor de câte ori prea-plinul mă apasă. 

Ți-s pescărușii treji deja, iubire?! Marea-i cuminte-n somn încă se scaldă, Cu leneș ochi se-nalță dimineața, Cocoșul boltei, mut, privește-n apă. Nu e cocoș?! E soarele ce-aseară Sa îmbrăcat în pene de apus, Și-a adormit 

Am să continui să trăiesc, Prin ochi tăi şi gândurile tale, Neobosit să hoinăresc, Uitându-mi repetat nescrisa cale. Am să te-admir pe înăuntru, Când am să urc şi-am să cobor, Cu liftul de la epicentru, 

De vrei, poți şterge stele albe de pe cer Iar zilele-mi să le așterni pe foi nescrise, Poți să-mi iei visul pur, născut doar ieri Şi să-l arunci în împlinirile ucise, Poți vara, iarnă să 

Lumea-i cea care te-nvaţă, Că o roată, este viaţă. Mereu te rostogoleşti, Atât timp cât şi trăieşti. Chiar în cercul cel perfect, Se trăieşte imperfect. Se începe cu-nceputul, Căutând mereu sfârşitul. Ştiu, surprize sunt în