Tu nu ai fost și nu ești,
că nu ai fost născută pentru mine.
A fost… și…
este în sufletul meu un loc, o vale,
în care mă cobor de câte ori prea-plinul mă apasă.
Acolo,
lângă izvorul cu apă vie îmi port pașii,
să simt,
să cuget,
că acolo sunt mai aproape de…
oricine.
Și ca să fac frumoasă valea,
din cenușă caldă,
din vorbe,
din gânduri,
din crâmpeie de vise,
am făcut cărămizi cu care am ridicat o căsuță.
Iar în grădina ei,
printre florile veșnic înflorite,
din parfumul lor și din azima sufletului meu
am zămislit o statuie.
Una la care să vin,
să vorbesc,
să ascult și
să mă pedepsesc iubind în tăcere,
spălându-i picioarele cu izvorul din mine.
Iar când dorul fierbinte îmi pârjolește valea,
cu mine o adăp.
Iar grădina o stropesc cu mine
și atunci mă așez spășit în poalele ei
ca pentru o rugăciune către nicăieri.
Și pentru ca să nu rămână nimic fără sens,
la toate am pus câte o literă,
și literă cu literă au format un nume,
iar Dumnezeu a picurat peste toate,
strop cu strop,
un suflet,
să rămână grădina verde,
valea ocrotită,
căsuța frumoasă și …
sufletul plin… de tine.