M-am gândit la o definiţie care să înglobeze în sine iubirea, uitând că sunt anumite trăiri care transcend cuvintele.
Şi, astfel, am încetat să încerc să definesc iubirea, întorcându-mi privirea spre trecutul ce mă ispiteşte.
Cândva, nu demult, am crezut c-am întâlnit iubirea, dar… m-am întâlnit cu dependenţa. A iubi pe cineva cu a fi dependent de acea persoană nu e totuna, dar n-am ştiut aceasta.
Nu ştiam că iubirea nu presupune să te gândeşti obsesiv la o anumită persoană. Nu ştiam că iubirea nu te face robul unui vis ce se pierde în lacrimi şi nici nu te îndeamnă să faci din persoana iubită centrul existenţei tale. Nu ştiam că iubirea este mult mai simplă decât în concepţiile pe care le-am creat în numele acesteia.
Am împovărat iubirea cu idealuri omeneşti, dorind să mi-o fac captivă, în loc ca eu să fiu captiva ei; captivă în libertate, nu în dependenţă.
Şi cât de uşor este să iubeşti, dar câţi fug de iubire!
Zâmbesc trecutului, şi-mi atenţionez sufletul să revină în prezent, cerându-i să privească chipul celui pe care a crezut, cândva, că îl iubeşte. La început, se răzvrăteşte. Suflete, de ce te temi?
Dar tace. Închid ochii şi, pe ritmul respiraţiei, chipul unui vis prinde contur. Sufletul timorat tresare, dar se linişteşte îndată. Este chiar el, visul meu iubit şi… parcă nu este el. În faţa mea se află un străin cu chip de vis. Îl privesc uimită, în timp ce o întrebare prinde contur de pe buzele mele “Unde a dispărut iubirea ce ţi-o purtam?”.
Atunci, o şoaptă îmi răspunde: “Iubirea pecetluieşte în suflet chipul persoanei iubit, nu un vis ce ajunge străin.”
