Ea

Şi se îmbrăcase în acea zi cu rochia cea mai nouă şi mai frumoasă, ca şi cum ar fi ştiut că sfârşitul e aproape.

Era o zi cu mult soare, atât de mult soare încât îi dăuna ei, celei care era o heliofilă. Apoi, ieşise pe bulevard pentru a se elibera, pentru a lăsa eşarfa rochiei să-i fie fluturată de vântul cald. Eşarfa era, de multe ori, o extensie a dorinţei de a zbura. Ieşise pe bulevard bucurându-se de tot ceea ce vedea: de copiii cu baloane colorate în mână, de cofetăriile cochete care ofereau prea mult zahăr zilelor de vară, de câteva magazine cochete unde îşi găsise o nouă rochie ce se asorta zilelor în care ea mai avea de trăit.

Era un sentiment de eliberare în aer… Mergea, bucurându-se ca pentru ultima oară, de tot ceea ce îi ieşea în cale – de anticariatul de unde îşi putea lua kilograme întregi de cărţi, de standurile care ofereau covrigi calzi, de bazarul de pe bulevard. Într-un final, după ce îşi consumă toate aceste necesităţi, se hotărâse să meargă mult pe jos, cu speranţa că va cunoaşte fiecare străduţă laterală ce se desprindea din Marele Bulevard.

Mersese aşa, cu rochia şi cu eşarfa fluturând kilometri întregi, ajungând, într-un final, înspre lacul parcului. Aici, nimic care să o constrângă nu mai plutea în aer. Atracţia ei faţă de apă rămăsese ca neîmplinirea unui vis. Se putea apleca asupra apei atât de mult încât să o simtă, dar nu putea să dispară în ea. În jurul lacului plutea un mister adânc. Nu ştia dacă era misterul norilor care anunţau o furtună sau misterul albastrului de pe rochia ei care coincidea cu apa.

Două oglinzi stăteau acum faţă în faţă: ea şi apa – la fel de identice, la fel de elegante încât ai fi spus că par desprinse din peisajele maritime ale ţărmurilor portugheze. Erau atât de liniştite amândouă când se revedeau faţă în faţă. Ea şi apa – două hieroglife suficient de greu de descifrat de către vreun trecător de pe stradă.

Liniştea le înmărmurea pe amândouă, deşi norii avansaseră în intenţia lor de a se acumula desupra capului ei. Dar ei nu îi era teamă: ar fi vrut să vadă norii scuturându-se în apa lacului, pentru a profita de picăturile de ploaie care i-ar fi deranjat cocul împletit şi minuţios aranjat. Singura ei protecţie ar fi fost eşarfa de mătase albastră cu care şi-ar fi învelit umerii.

Ca printr-o minune, după treizeci de minute trăite sub ameninţarea norilor, norii dispăruseră. Printre ei se deschideau crâmpeie albastre de cer ca nişte ferestre Art-Nouveau alungite. Oricât ar mai fi rămas în jurul lacului, ar fi simţit că reflexiile apei sunt identice cu luminile cerului, că apa preia chipul cerului indiferent de timp sau de spaţiu, că ea însăşi prelua un chip şi îmbrăca o haină a tuturor reflexiilor pe care le primise de-a lungul timpului.

Când plimbarea pe marginea lacului se termină, se întorsese la fel de liniştită, ca şi cum nici un fel de gând nu îi afectase ziua aceea prea liniştită.

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Medeea

Medeea De același autor

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.

Recomandări

Adaugă comentariu