Mă încearcă o dorință, care mă urmărește de mulți ani. Tainică. Chinuitoare. Pe care îmi vine greu să (mi-)o recunosc. Pe care o uit pentru o vreme, dar care reapare constant. Una ca o salvare, dar și ca o sentință.
Toate dorințele mi se metomorfozează, asta, însă, rămâne o permanență. Ea mă face să mă simt o nenorocită. În fața ei toate celelalte își pierd semnificația. O dorință pe care mi-i greu să (mi-)o spun, pe care nici să o scriu nu pot. E atât de morbidă, hidoasă, neînțeleasă, nici măcar pentru mine. Și în același timp atât de vie, expiatoare, întremătoare.
O dorință ce poate trezi revoltă, ironie, compătimire, alarmă. O dorință ca o (auto)condamnare. Pe care o reprim, dar și prin care simt voluptate. O dorință ce mă îngrozește, pe care o simt atât de improprie, abominabilă, difamantă. Dar care mă și seduce, hipnotizează, pe care o simt atât de firească, întemeiată, pertinentă.
Cert e că nu voi face nimic pentru înfăptirea ei, de altfel s-ar transforma în cu totul altceva.
O dorință ce mă va părăsi (nici)odată.