Sufletul îmi plânge de dorința de a trăi. Nu vreau decât să pot ieși din acest loc sufocant. Lumea din juru-mi se agită pentru nimic. Nu le recunosc valorile. Nu vreau să o fac. Eu am alt crez față de al lor.
Este dificil să vezi că ai greșit conștient. Este foarte dificil să trezești la realitate ceva adormit de atât de mult timp, simțul valorilor reale. “Ce este acesta ?!” Mulți se întreabă, doar pentru că le este necunoscut. Dar cum poți schimba o viață, dacă nu dorește? Cei în discuție nu vor să accepte faptul că noi coexistăm, în mod unitar. Toți. Toți într-această sfioasă lume, care pe nesimțite ne înghite.
Așa ne trece momentul trăirii, pe lângă noi, fulgerător. Dar realizăm noi, oare, că ne alergăm după speranțe deșarte. Trăim decepții ascunse, fericiri în vanitatea lor, tristeți nebănuite, depresii neconcepute, răutăți acute. Prea puțin ne bucurăm de restul. Prea mult depindem de ceilalți, dar cu toate acestea nu le apreciem adevarata lor existență. Suflete frumoase, călătorule, eu asta văd. Dar mă rănește să știu că totul se duce într-un punct fad. Încerc să schimb asta, cu un zâmbet, dar când nu pot schimba ceva, încerc să înțeleg, iar de situația mă depășește, nu o pot decât accepta, zâmbind in continuare.
Cu toate aceste, mă voi retrage în tăcere, căci un dialog nu poate exista în mod unilateral. Dar, stai liniștit, călătorule, nu voi rămâne în sihăstria gândurilor mele.
Al tău suflet sincer!
frumos!