Macazuri plâng sub dârele din mine,
Când trenuri işi aruncă norii-n zare,
Cu ţipete prelungi, de fluiere prea fine,
Sã poată plânge-a noastră defazare.
Cantoane părăsite cresc sub dealuri,
Când ochii ţi-i privesc prin sticla matã
Şi stâlpii se incurcă-n mii de cabluri
Când mersul inimilor noastre e–o erată.
Şi-atâtea bariere sunt lăsate-n bernă,
Când trist, eu trec prin halta florii tale,
Şi te jelesc ca un marfar intr-o tavernă,
Cãci înspre tine, nu existã nici o cale.