Pentru fracţiuni de clipe se-ntâlnesc oamenii,
cărări se-mpletesc în lumea lor de umbre
– o curgere tandră -.
Poţi privi în oglindă cerul şi pământul.
Aici, acolo, nu suntem tot noi pe-aceeaşi pagină?
Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă.
Un manuscris al divinităţii eşti,
un paradox pe care mulţi nu-l înţeleg,
privind de pe o treaptă cauţi esenţa.
O poveste a rămas acolo, în memoria pietrei
– o chemare, o rugă, un strigăt,
privirea tristă spre o fereastră-ndepărtată –
Piatra şi respiraţia ei!
Diamantul meu, prin mine te redescoperi!
Asemeni fluturilor albaştri, clipe ce zboară
dintr-un timp secat se spulberă în roiuri,
contopindu-se cu cerul.
Acolo se-mprăştie bucuriile colorate,
diluându-se treptat în albastrul zării,
de unde amintirile se întorc, sporadic şi neaşteptat,
fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor,
în puncte violete, albe şi indigo.
Atunci ne şoptesc florile, traducându-ne
foşnitor, parfumat, multicolor,
poveştile ce par a fi fost ale noastre.
Închide ochii, te ating în lumina care ne inundă,
hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine,
Între cer şi pământ suntem noi,
eu, tu şi universul creat!
Aşteaptă-mă, am nevoie de tine,
am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă,
ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea.
Să dăm deoparte norii de pe cer,
lăsând doar soarele să ne zâmbească!
La un capăt eşti tu, la celălalt eu,
luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,
împreună, nemuritori parcă,
strălucind şi nicicând despărţiţi,
în timp ce întunericul, mereu întunericul,
stă în ungherele morţii,
iar noi, lucirea irizantă din razele curcubeului.
