Există un moment când toți realizăm că nu pentru cine dori noi contăm cel mai mult. Când conștientizăm că ceea ce ne dorim, pe cine iubim, deși nu înțelegem fenomenul iubirii în mod unitar, nu ne răspunde (atunci când totul se rezumă al o singură persoană, cum adesea se întâmplă) decât echivoc unei simple conversații, și doar probabil din complezență.
Este atât de trist când nu înțelegem de ce nu se întâmplă totul după cum ne-am dori noi. Dar, după dezamăgirea fundamentală, căci uneori ajunge să fie o stare de fapt, generală, urmează acceptarea faptelor, sau „auto-compătimirea”.
Călătorul meu a înțeles cât de complicat este a te rezuma la o singură ființă umană, dar El nu înțelege tristețea ce ne cuprinde sufletul, gândul atunci când intervine dezamăgirea despre care am făcut vorbire anterior. El nu înțelege de ce ne-am crampona în ignoranța celui ales de noi, chiar de se întâmplă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Ar fi momentul potrivit pentru ca cei ce au realizat inutilitatea investirii sentimentelor într-un mod deșart, în cineva ce nu ține decât la „small talk”, chiar de există plăceri comune, în cineva care nu te „deranjează”, când de fapt el nu se deranjează. Este momentul în care ar trebui să realizăm importanța existenței noastre, în special atunci când aprecierea nu se întoarce de la cel iubit de noi.
Speranțele deșarte, privirile dulci, dar interpretabile, vorbele aruncate doar pentru discuții nesemnificative, logica dusă la extrem, atunci când trebuia să lăsăm cursul simțămintelor în voia plăcerii. O atingere involuntară, cu o încărcătură emoțională deosebită pentru unul, este, poate, doar o atingere după care să se scuze, ulterior unei retrageri bruște pentru celălalt.
Lăsați cursul atingerilor să alunece lent! Lăsați plăcerea momentului să se instaleze între voi!
