Mi-ai pus în mâna flori de nu-mă-uita
Rupte în grabă din inima-ți nebună
Sămânță le e iubirea, iar focul rădăcină
Doar gânduri și visuri petala mărita.
Seninul l-ai cuprins în această albăstrea
Când o privesc să-mi scalde clipa grea
Când drumul de la răsărit înspre asfințit
De soare și culori va fi lipsit.
Și dacă te întrebi ce-am făcut cu ele
Le-am păstrat sau doar am risipit petale?
Să știi ca seninul mi l-am prins în gând,
cu el să picur mereu peste al meu cuvânt.
Iar focul l-am lăsat să-mi curgă prin vene
Treză să-mi țină inima când vin gânduri viclene
În clocot să-și găsească puterea și simțirea
E taina în care se ascunde pe veci iubirea!
