Cu voce acidă, scriu, iar cuvintele trec de cealaltă parte a hârtiei, topind-o-n deliruri…trec și dincolo de mine și de ce nu pot fi capabilă sa exprim, doar doar mi-or impregna focul lor în palmă pentru totdeauna.
Pare o distanță de la cer la pământ între un gând scrijelit și un altul, și amară îmi este cerneala…mai amară ca niciodată, căci își umple paginile în van, zădărnicindu-și culorile.
Iar întrebările mă izolează, sufocându-mă.
E ceva bizar în cuvinte. Unghiul lor, odinioară zâmbet, se strâmbă acum în rânjet. Ba nu…doar mi se pare… o amintire a trădării parcă îmi dă târcoale dar o înăbuș de îndată. Cugetele scrise amețesc încet pe foaia albă iar eu clipesc deja prin somnul lor. Drumul pare lung dar mai e un pas până la anecdota vieții mele. Deja mi-am format un obicei de a-i frânge adierile în palme și a le transpune în fraze calme ca lumina dimineții.
Liniștită, îmi petrec mâhnirea până la marginea foii, după care îi pun punct și o spintec în mii de bucăți care acuma zboară leneșe prin aerul umed precum geamurile de afară… Uitasem ca plouă. De cate ori se întâmplă acest lucru, îmi pare că trăiesc toate anotimpurile deodată, de parcă fiecare grăunte de ploaie ar consta într-un pământ izbit în raza mea. Raza aceea acum topită în hârtiile ei îngălbenite.
Stiloul mă arde și, brusc, constat ca s-a topit și el cu totul- scriu cu propriile degete, înmuiate în cerneală acidă.