Cenaclul

Nu ştiu dacă plec, unde sunt uneori sau dacă mă-ntorc - e un veritabil blestem! Să n-ai linişte, drum drept, să n-ai somn... Toţi de pe margine sunt îmbrăcaţi în negru cei din morminte-şi vor 

Sunt pe Everest. Dacă eşti în zonă, fă-mi semn ! Ah, am uitat. Rotula stângă nu-ți dă pace. Te-a țintuit într-un deşert cu mese pline. Steagurile păcii au rămas acolo, înfipte-n gheață Şi în zăpada 

Dacă ar fi să vorbesc despre frumusețe Aș începe cu ochii în marea cărora Bătăile inimii mele au început să-nvețe Să-noate în adâncuri și a le memora. Dacă ar fi să vorbesc despre bogăție Sufletul 

Mă opresc și privesc cum cerul răsturnă Un alb ce peste lume lasă urmă Un dans în care fulgii împletesc Și vis, și suflet de copil, și pământesc. A venit iarna și simți în piept 

Gânduri frunzăresc idei Amorțite-n contemplare, Sub emoții, ochi de tei Timpulu-i prind felinare. Nori ce-și prind iar jucăuși Mantia de cer spre soare; Ape, zbor și pescăruși Dor și taină-n revărsare. Verde-tihnă, cântec lin, Hore 

Din țesătura viselor adormite biruie timpul, un poem nescris vreodată se naște, tăcerea umple întunericul, iar întunericul umple tăcerea. Unde sunt eu? Unde ești tu? Prin umbrele genelor, un dialog al inimilor, un dialog al 

Cuvintele-s nervuri de frunze de tine, de mine ascunse... lacrimă din pleoapă-n pleoapă dragoste din şoaptă-n şoaptă, ochi ascuns de căprioară în tăceri de niagară... de ieri, de lacrimă, de dragoste de cuvânt şi ardere 

Te-am așteptat de-atâtea ori să vii încât și timpul mi-e prieten bun, chiar dacă se oprește când îi spun să se grăbească-n clipele pustii. Priveam, absent, un răsărit timid ce-mi învelea cu tainicul veșmânt un 

Dacă o secundă ar avea două Minute, Mi-ar mai da puțin răgaz Ca să-mi regândesc Fericirea, Furându-ți o privire... Dacă un an ar avea o oră, I-aș saruta praful De pe aripi Înainte ca-n Neantu-i 

E atât de altfel această ninsoare.... O mână a rupt o bucată din cer, Pe acolo curge albul pur fără cruţare, Ninge rotund cu colinde din eter, Cu dorinţe ce se topesc în palmă Când 

Uite iubito cum din cer cad mii de stele Și-n palmă vise albastre ne așează, Cu țurțuri pogorâți din gânduri paralele, Sculptând a sufletelor noastre oază. Și uite cum troiene-au început să iasă, Din străzile 

Când peste drumul vieţii, îţi ninge cu-amintiri, Este ca să trăieşti şi nu ca să te miri! E ger în trupul veşted şi-n el ades tresare, Scânteie de păcat şi vină şi iertare… Curând, se 

Un gând mi-a-nflorit, rămâi pe loc! dorința e una... strânge-mă-n brațe ca pe un anotimp dezfrunzit dar nu ca altădată arătându-mi iar rănile una câte una ca și cum după urme de ciută ai umbla 

Cuvinte din cuvinte, misterioase, ritmice, înaintează către necunoscut, pe orbita vieții, între două focare, se mișcă, fixându-și elipsa. Dintr-un potir, ca sucul sâmburilor de rodie, picăturile de sânge rescriu în neant un alt început în 

Și dacă toamna, totuși nu-i părere și vine cu alaiul ei de nori, cu ploile de frunze ca de miere, cu-o altă simfonie de culori să o primim și noi cum se cuvine, cu pâine