Din țesătura viselor adormite biruie timpul,
un poem nescris vreodată se naște,
tăcerea umple întunericul,
iar întunericul umple tăcerea.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Prin umbrele genelor,
un dialog al inimilor, un dialog al privirilor,
un dialog de mătase al atingerilor,
prin ochii lor,
un sentiment nou înflorește.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
De la o tâmplă la alta, lipite de scoicile urechilor,
ușoare ca păsările, ușoare ca norii,
sunete tandre se-nalță, coboară,
și se risipesc în ei înșiși,
sângele de primăvară pulsează,
în torentul inimii, cuvintele
vin și se pierd
prin porțile cerului,
rostogolite
ca niște mărgele.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Trăiri neștiute licăresc necontenit,
așteaptă și cheamă,
trăiri necontenite
se-oglindesc,
suferă, se zbat
și se-așteaptă
în onduleuri
înalte și joase,
aproape insesizabile,
în cer se reflectă,
se-avântă
și-și poartă zborul
prin fâlfâirea
aripilor inegale
ce întrețin miracolul
unei povești de iubire.
În nori e o spărtură.
Lumea toată
a prins
glas, lumină și viață…
