Marginalii la “Zbor în bătaia săgeţii”.
“Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba «cine eşti?», îi voi spune: «lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost».” (Zbor în bătaia săgeţii, ediția a doua, fragm.150, p. 179).
După ce în cercul meu de prieteni “Zbor în bătaia săgeţii” s-a citit cu nesaţ şi cu disperare, am propus cu imprudenţă un joc, şi anume ca fiecare dintre noi să-şi aleagă un singur fragment preferat încercând să justifice (pentru sine şi pentru ceilalţi) alegerea făcută. Am spus “cu imprudenţă“ pentru că jocul, devenit serios şi care avea să se repete şi cu alte cărţi, mi-a dat de gândit. Departe de a revela o presupusă coeziune a grupului, bazată pe o “constantă de sensibilitate“, el m-a ajutat să înţeleg lucrurile într-o lumină mai profundă, clarificând două aspecte:
(i) Eram împreună nu pentru că aveam gusturi comune sau măcar convergente, ci pentru că puteam răspunde afirmativ la întrebarea Vezi acelaşi adevăr?
(ii) O carte este cu adevărat mare atunci când oameni foarte diferiţi se regăsesc deopotrivă în ea şi, mai mult încă, atunci când lecturile succesive sunt resimţite ca o necesitate, căci înţelesul său profund nu este de tip ghiulea, ci se luminează treptat, iar din această aventură, uneori fără ca tu să ştii, ieşi de fiecare dată îmbogăţit.
Inutil de precizat că fragmentul meu în jocul de care pomeneam este cel citat la început. Am să încerc acum să reiau pe scurt explicaţia care a însoţit alegerea mea. M-a frapat de la prima lectură simplitatea austeră a acestui dialog imaginar, care se încheagă din întâlnirea a două verbe esenţiale: “a fi” şi “a iubi”.
Întrebarea « Cine eşti? » poate genera perplexităţi. Cum? Oare Dumnezeu nu ne cunoaşte? Şi nu ne va recunoaşte pe fiecare atunci când vom sta înaintea Lui în ziua de pe urmă? Punând această întrebare, Dumnezeu nu caută să obţină o informaţie. Dacă ar fi fost aşa, răspunsul primit trebuia să fie un nume. Or, el aduce mai degrabă cu o ghicitoare: « lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Justificarea unei existenţe exclusiv prin iubire e un gând foarte tare, deloc „liric“, ci mai degrabă înfricoşător prin suprimarea alternativei: nici succesul, nici puterea, nici bogăţia, nici suferinţa, nici măcar înţelepciunea nu dau seamă de ceea ce suntem. La Judecată vom fi întrebaţi despre iubire… Atât.
Simplitatea evanghelică a răspunsului dezvăluie o enigmatică dar precisă ierarhie: întâi – « pe cine am iubit », abia apoi « oamenii care m-au iubit ei ». De ce? Fiindcă iubirea dăruită depinde numai de noi, pe când aceea primită depinde întotdeauna şi de celălalt / ceilalţi. Apoi: a iubi este mai vast decât a fi iubit. Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti făpturile sale, îţi iubeşti părinţii, familia, prietenii, iubeşti măreţia naturii, înţelepciunea cărţilor, splendoarea muzicii, adevărul rugăciunii… Dar, în afară de Dumnezeu, nu poţi fi iubit decât de oameni.
«… şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Nu există om pentru care “ecuaţia” A IUBI – A FI IUBIT să nu aibă o soluţie. Toţi iubim şi suntem iubiţi, însă combinaţia celor două date esenţiale este unică pentru fiecare dintre noi: A IUBI + A FI IUBIT = A FI.
