Intru, ca de obicei în fiecare oraș străin pe care îl văd, într-o biserică. Nu caut o biserică anume, deși mi se întîmplă, aproape întotdeauna, să intru în catedrala cea mai reprezentativă, din centrul orașului.
Bologna e unul din miile de locuri unde m-am oprit, preț de cîteva minute, spre a da Slavă lui Dumnezeu. Pentru mama. Pentru familie. Pentru cei dragi. Pentru cei săraci, pentru cei orfani, pentru cei nenorociți, pentru cei flămînzi, pentru cei bolnavi, pentru cei bătrîni, pentru cei pentru care nu are cine se ruga. Pentru cei odihniți. Pentru prietenii mei. Pentru cei răi și pentru cei îngîmfați. Și pentru dușmanii mei. Pentru toți oamenii acestui pămînt. Deopotrivă.
Senzația pe care o am este de un déjà-vu, deși nu e deloc justificat, aruncîndu-mă în starea pe care am avut-o, nu cu mult timp în urmă, în Karlskirche din Viena. Aceeași liniște totală, fără nici un foșnet de gînd. O acalmie care prevestește măreția unei trăiri. O stare de început de lume, un drum nebătut unde urmează să se arate Calea. Un loc unde se face și se desface, în tăcere, liniștirea lumii. E locul sacru nu numai al căutării, ci și al găsirii de răspunsuri. Sau de sens.
Dincolo de istoria care a trecut peste zidurile catedralei, afectîndu-i de la transepte la fațadă, schimbîndu-i hainele și culorile (eterna terra cotta abundentă în toată nava, alternînd cu un alb nemaiîntîlnit pe fațada principală), o nu-știu-dacă studiată tehnică arhitecturală mă duce într-o stare de re-confirmare: pavimentul are un luciu anormal și reflectă, exact cît trebuie, lumina propagată. În fața mea văd o pată mare și difuză de lumină, care conduce cu un fir tot mai slab, străbătînd toată lungimea navei, și se oprește undeva, pierdut, în altar. E primul lucru care îmi atrage atenția, involuntar, după ce intru în catedrală. Nu mă uit nici în sus, nici în lateral, ci privirea îmi e captată de pata de lumină ce converge înspre firul pierdut. Apoi, cu un gest deopotrivă de necontrolat, ridic ochii în continuarea firului și văd altarul. Deasupra lui, firul se reia, cu forță, și urcă plin spre o pată clară, luminoasă, mare: o cruce imensă, de strălucire, în contrast cu toată sobrietatea unui interior simplu, întunecat, amorf.
Starea pe care mi-o dă crucea de lumină este de o bucurie similară cu satisfacția unei rugăciuni bine primite. Și trăiesc, încă o dată, puterea și adevărul cuvintelor despre smerenie: cei ce se smeresc, se vor înălța! Atunci cînd ne așteptăm mai puțin și privirea ne e smerită, ea vede înălțimi pe care, în mod normal, nu le putem cuprinde. Cu cît te apleci să vezi lucruri mai mărunte, mai jos, la picioarele tale, cu atît mai mare e perspectiva pe care o ai asupra lumii. Prin reflexie. Crucea reflectată pe paviment mă face să trăiesc, din plin, prin revelație, o altă re-confirmare a paradoxului creștinismului: smerenia înseamnă înălțare!
