Eram străini de lume și de vise, De timp, de noapte, zi, de totu-n jur, Atunci când spațiul dintre noi pierise Și-un singur trup eram, întreg și pur. Săruturi lungi, suspine de o clipă, Luciri
Mi-e gând, Mi-e culoare, Mi-e dorinţa, Mi-e soare. Mi-e mare, Mi-e dor, Mi-e un pic De nestare. Mi-e nu-ştiu-cum, Mi-e nu-ştiu-ce, Mi-e cumva. Hai, te scot la ceai, cândva?
Poate că mâine avea-vei totul, Ce dacă azi nu ai? E sigur că Netotul Va fi savant în Rai. Ești slab? Visează, lasă Ca mintea ta să zburde Răspunde-atât: „Nu-mi pasă” Că spusele-s absurde. Sunt
Am invitat toamna să-mi cânte la vioară A acceptat. Dezbrac copaci la ceas de seară. În acorduri line frunzele se lipesc de noi Ne-mbracă în haina lor, nu le pasă că rămân goi. Ai zice
Va veni o zi când toate cuvintele se vor întoarce uimite din depărtările trecutului, chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul. Va veni o zi când toate cuvintele, tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate, se vor întoarce
din umbra mea s-a desprins în zbor hodorogit o cucuvea cu aripa zdrobită de talpa cerului a curs pe lângă ochiul meu stâng și s-a oprit pe umărul jumătății din cealaltă parte au lunecat ținându-se
În mileniul în care vei veni Și timpul va încremeni, În veacul în care te voi găsi, Și spațiul se va risipi, În deceniul în care drumurile ni se vor intersecta Și vibrația îți voi
Dansăm şi dansăm şi dansăm Prin ploaia ce-aleargă cu noi În stropi ce se-adună, şiroi, Cerând peste ei, să călcăm. Dansăm şi stropim şi stropim Cu picuri ce saltă în jur, Dând scenei un vesel
Sărutul tău din stele aprins, Pe fruntea mea, Aseară a nins. Căci dramele, La tine, toate... clipesc spre mine De-atâta bine! Așa fiind, în mine privesc Copilării, iar gânduri rupte din infern, La tine aleargă
În mâinile tale Cuvintele mele se zbat Ca o batistă în gara ceasului târziu, Ca un șuier, ca o tânguire, Ca un țipăt trecându-ți linia vieții, Ca o ursită ce-a uitat de-i bună Sau plină
Dacă pentru o clipă aș dispărea, m-aș face una cu «Valsul primăverii» de Chopin și m-aș desface în bucăți sonore pe care să le arunc cu mâna albastră între colțurile lumii; m-aș preface în stalactite,
Când simți că-ți este dor, sărută-mi gândul! Ridică-ți ochii spre albastrul cer Și vei simți cum sufletu-mi stingher Îl va-ntâlni pe-al tău și, alinându-l, Îl va purta în dulce reverie Spre locul nostru cel secret
Tu, Ce ai fost în viața pe care ai trăit-o În lumea-ceea veche și plină de minuni? Și cum îmi vii din vremuri, De ce-mi apari, iubito, În vremi târzii Și pline De-adânci deșertăciuni? Pe
Acum sa stam, in adormire Imbratisati ca doi copii Ramai aici, hai peste noapte! Deschide-ti sufletul plapand! Aici, cu trup si suflet Sa ne unim destinul Pe veci legati intr-unul Arunca-mi-te-n brate! Esti toata pura
Niciodată n-am ştiut mai bine ca acum că vine iarna... fug precum turmele de antilope toate visările. Parcă le e frică de moarte, parcă le e frică de viață, dar au făcut loc în mine