Totul începe cu tine

Undeva într-un ținut plin cu maci trăia iubirea. Prin lanuri de grâu, pe aripi de vânt, pe firul crud al ierbii. Peste tot iubirea își lăsase frumusețea. Cu aripi ca de fluture ea străbătea ținutul din zori și până-n seară iar noaptea când întunericul se lăsa peste lume, iubirea se împrăștia pe cerul întins luând forma stelelor.

Zilele erau îmbrăcate în sărbătoare iar nopțile în vise liniștitoare. Până într-o zi când o stea a căzut pe pământ. A găsit-o un om al locului, pe când se plimba cu nepoata sa Anabella, la întoarcere spre casă. Aplecându-se ușor să o ridice de pe pământul îmbrăcat în verde crud, observă că în locul în care ea căzuse iarba se uscase.

-Dă-mi-o mie bunicule, vreau să o țin în mâini.

-Nu, draga mea. Ceea ce vezi, e durerea. În inima unui om, izvorul iubirii a secat, și cum acesta nu a știut cum să-l adâncească, omul a murit de sete, de neviață stingându-se în durerea lui. Nimeni nu are voie să poarte durerea altcuiva. Fiecare trebuie să se îngrijească de iubirea din el.

-Dar bunicule, iubirea poate vindeca orice rană, orice om.

-Doar atunci când omul o lasă să-i pătrundă în casă. Altfel, nu e posibil.

-Și de ce, oare, nu ar lăsa-o să intre?

-Omul e schimbător. E un cuvânt ce culege și se amestecă cu alte cuvinte de pe buze străine. Când simte că nu mai găsește în afară ceea ce căuta, în sufletul omului se naște durerea. Acest lucru se întâmplă doar pentru că el a uitat să caute în interiorul sãu, pentru că el a uitat să se îngrijească de interiorul său.

-Dar de ce o căutăm în alții?

-Calea iubirii este una singură, dar cum omul vede în iubire întregirea lui, el se pierde căutând să unească firul femeiesc cu cel bărbătesc. Pentru el asta înseamnă iubirea. Și o caută peste tot, o stropește cu lacrimi, cu nesiguranță, o umbrește cu dorința înconștientă de a o deține. Să nu uiți niciodată, draga mea un lucru: totul începe cu tine! Pentru a-i putea iubi pe ceilalții, întâi trebuie să te iubești pe tine! Nu poți oferi ceva ce nu ai.

Nu pot oferi ceva ce nu am, spuse gânditoare Anabella.

-Bunicule, din firele rupte se naște durerea?

-Din nodurile legate acolo unde omul nu a înțeles că trebuie să plece…

Cândva iubirea își avea propriul ținut, dar fiecare stea căzătoare a stins culori făcându-l să cunoască și durerea, acel foc care arde tot ce atinge și lasă în urmă doar gol.

Cu timpul ținutul a cunoscut și golul tăcerii.

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Anca Horj

Anca Horj De același autor

Când gândurile se transformă în cuvinte se nasc emoții.

Recomandări

Adaugă comentariu