Toamna îmi aduce vechile nostalgii mai aproape de suflet. Ca o adiere plăcută a vântului răcoros în dimineţile cu ploaie. Mă apropii cu paşi timizi către un început de melancolie, unde amintirile se ivesc nechemate şi repetă povestea noastră de mii de ori. Ştiam că toamna mă aduce mai aproape de tine, are un fel de putere prin care trezeşte aceleaşi trăiri, dar le înfrumuseţează, le dă un pic din culoarea frunzei. Îmi creează holograme ruginii , amestecă realul cu basmul, nu-i poţi purta pică.
Chiar şi sunetele aduc o armonie binefăcătoare. Îl cheamă pe Vivaldi cu ale sale Anotimpuri, astfel încât atmosfera să fie completă. Cum să nu devii melancolic atunci când simţi că timpul te ajunge din urmă, când întrebările existenţiale te macină în noaptea tăcută, cum să nu fii melancolic atunci când paşii foşnesc pe podeaua de frunze , ca într-un peisaj de film? Cum să dai drumul uitării când toamna e anotimpul amintirii? Cum poţi să zbori mai departe când însăşi frunza te cheamă pe pământ? Totul în jur parcă ţi-ar spune: mai stai un pic şi priveşte la cer, mai stai un pic şi priveşte în urmă…
Cum ai putea, mă întreb retoric, să te scalzi în apa uitării la început de toamnă, cum să-ţi trădezi natura prin neconcordanţa trăirilor? Şi stolurile care pleacă, şi pomii care plâng frunzele uscate, şi privirea din urmă te răscoleşte ca ultima dată…
Toamna, regina melancoliei şi a iubirilor trecute…
