Nu am trăit nicio zi fără o picătură de dor. Dorul a fost și este parte din mine mereu. Uneori era parte din pielea mea, din corpul meu, atunci când mi-era dor de atingerea cuiva, de îmbrățișarea cuiva. Alteori era parte din celelalte simțurile ale mele. Atunci când mi-era dor să văd pe cineva, să aud glasul cuiva, să simt mirosul cuiva, să simt gustul cuiva. De cele mai multe ori era parte din sufletul meu, ca o durere sau ca o bucurie. Nu știi niciodată ce aduce dorul…
Picătură cu picătură am adunat o viață de doruri. Doruri pe care le-am vindecat și doruri pe care le-am regretat. Doruri pe care le-am visat, doruri pe care nu le-am avut niciodată, dar pe care le-am trăit iluzoriu cu forța pe care o dă pasiunea, cu nebunia omului ce vrea să depășească limitele unei vieți anoste. Căci sunt doruri trecătoare, apar precum o furnicătură. Și există câte-un dor ce te însoțește o viață, dor ce-ți dă apă să bei, căci nu poți trăi fără el sau dor care te secătuiește de viață.
Nu mi-a fost frică niciodată de durerea ce poate să erupă asemeni unui vulcan, ce vine la pachet cu dorul. Dar mereu mi-a fost frică de neputința de a simți dorul, de pustiul unei vieți în care nu ți-e dor de nimeni și de nimic. Acesta consider că este finalitatea simțirii umane:lipsa dorului!
În fiecare zi se naște un dor în mine
La început mic, asemeni unui soare văzut de departe
Apoi se apropie și crește, și arde tot mai tare:
La început îmi ard ochii să-l văd măcar o dată
Apoi îmi ard urechile să-i aud șoapta
Pătrunde în mine un miros de oxigen, mirosul omului iubit
Și-mi ard papilele gustative în sărutul visat
Și la final îmi arde pielea încă înainte de a fi atinsă.
Dorul a devastat tot…
Și totuși sunt încă vie
Prin cenușă găsesc bucăți de suflet
Bucăți de zămbet
Bucăți dintr-o lacrimă ce nu a căzut.
Și-mi aud sufletul șoptind:Mi-e dor!
Noaptea îmi împrăștie cenușa prin vise și coșmaruri
Aștept ziua de mâine, căci știu:
Dorul de mâine va sufla peste cenușă și voi renaște
Ca pasărea phoenix voi reveni
Căci fără dor nu știu a trăi!
