Epitaf pentru mâine.
În cele ce urmează vă propun să citiți adaptarea unui poem care circulă de o vreme (sub diverse forme și diverse atribuiri) în mediul online. Un poem al cărui autor este necunoscut.
Dacă mâine va veni și eu nu voi mai fi, iar soarele va răsări și-n lacrimi ochii-ți va găsi… atât de mult eu mi-aș dori să nu mai plângi ca azi gândindu-te la tot ce-a fost și tot ce nu ne-am spus: știu cât de mult tu mă iubești; la fel și eu – nespus.
Și dacă mâine va veni și eu nu voi mai fi, te rog încearcă să-nțelegi că îngerul ceresc s-a pogorât și m-a strigat și luându-mă de mână a spus că locul meu e acolo, sus și că în urmă să îi las pe toți cei ce îi iubesc.
Și m-am întors și am plecat. Însă din ochi, către pământ, o lacrimă mi-a curs – pentru tot ce n-am trăit și timp nu mi-a rămas. Aveam atâtea de-mplinit și atâtea de făcut și îmi părea de necrezut că-n spate-am să te las. Și m-am gândit ce a fost, cu bune și cu rele – la toate zilele de ieri și cât de mult noi ne-am iubit – trecând zâmbind prin ele.
Dacă pe ieri l-aș retrăi, măcar pentru un ceas, te-aș săruta de bun rămas și poate mi-ai zâmbi. Și îmi dau seama și mi-e greu c-așa nu va mai fi, că de acum doar amintiri vor fi în locul meu. Când mă gândesc la ce-i lumesc și ce-mi lipsi-va oare, pe tine mi te amintesc și sufletul mă doare.
Însă când mâine va veni și eu nu voi mai fi, te rog gândește-te așa: nu sunt departe, sunt aici – în chiar inima ta.
