Ploua-n ţărâna sa,
Pământul,
Iar cerurile-l înghiţeau
bucată cu bucată,
Spulberându-i nemernicia…
Ploua amar, iar umbra
Picăturilor grele
Se-ndesa în
Eternele anotimpuri,
Care brusc se succedau
Precum clipele,
Eternitatea dispăruse
Iar noaptea şi ziua
Erau una,
Sfidând timpul
În muzica lor atemporală…
Ploua în sine-ntreaga
Lume, dându-şi peste
Cap rânduiala
Făţarnică şi efemeră…
Şi dispăruse orice formă de
Ştiință sau neştiinţă,
Orice trecut, viitor
Sau eră paralelă…
Şi totuși iubirea le
Îmbrăţişase pe toate ca pe
Cel mai mare dar al său,
Ca pe o formă imperfectă
A perfecţiunii sale
Deşi
Totul pierea
De-atâta rău…
