Poezie

Că te-am pierdut Știam, de mult... Că visul și visarea nu-i totuna, Doar eu le zăpăceam întotdeauna, Știam! Că suntem doar niște străini În lumea rozelor cu spini Știam... Că în iubire nu e rost 

tu n-ai uitat să fii femeie tu n-ai uitat să dansezi să împletești eșarfe, să așezi mătase peste ce-i al tău. tu n-ai uitat să fii atinsă de frumusețe, de senzualitate, de ușoarele degete calde 

Mantie sa imi faci din poezie, Sa ma-ncalzeasca de mi-e frig. Te-am cautat o vesnicie... Si te-am gasit, doar tu ma simti cand strig. Bucata cu bucata, in suflet te-am topit. Nicicand sa nu mai 

-Mi-e sufletul ca o corabie, ochii-n pământ, prelungiți în cearcăne caută marea în port printre sentimente abandonate pe chei și iluziile din dane. -Uite, printr-un pahar de vin, mai roșu și mai adevărat decât noi, 

Fetita mea imbatraneste, Eu vesnic tanara raman, Ea astazi cu un an mai creste, Eu, sortii ma supun. Cu fiecare an trecut, Ea are o alta intrebare, Eu ii raspund ca n-a crescut, Ea-i toata 

Te privesc și îți vorbesc, Tu mă auzi, dar nu-mi răspunzi. Stai cu ochii închiși Și te privești pe dinlăuntrul tău. Te uiți la rădăcinile Ce-ți cresc și te dor De atâta dor. Vezi crengile 

acel cineva doar apăsa butonul și se aprindeau multe stele în copaci fremătau metafore gata șlefuite nu se mai vedeau limbile aspre care ne topeau sensurile a spart fereastra și mi-a aruncat la picioare dâra 

Singurătatea vine din odaia Acestui clar de lună abătut, Lumini de sticlă, felinare goale, Și stele picurând dinspre trecut... Singurătatea vine din uitarea Unei perechi de gând și-a unui timp, Când ne eram, singurătați dorite, 

o, cum se leagănă tandru zâmbetul tău a iarbă verde, neştiutoare de moarte, luminându-mi înalt dimineaţa învăpăiată, răsfirându-mi-se până-n adâncuri, departe! trecere de lumină, zâmbetul tău dezmierdat naşte curcubeie peste cafeaua din zori, modelând în 

Să vii la noapte să-mi săruţi lobul urechii, Când Luna în fereastră îmi zâmbeşte, Iar aşternuturi deplâng lipsa neperechii, Ce timpul între două respiraţii îl opreşte. Să vii la noapte, să te sărut pe coapse, 

Niciodată să nu spui “Niciodată”. Iubirea este Legea ce nu știe Decât de poezie. Ea ne unește pe amândoi, Chiar de suntem despărțiți de ploi, De caractere, de orgolii sau de legi noi. Niciodată să 

de-ai vrea o noapte să dormim sub stele să nu ne fie ușile bariere, lipite-ar fi buzele mele de-a gurii tale mângâiere de-ai vrea sub cerul liber... o noapte măcar să ne simțim aproape n-ar 

diminețile mi s-au șlefuit cumva singure sau poate vara asta atipică a inventat pentru mine un fel de copilărie primordială în care am devenit un Alice androgin în propria curte a minunilor oglindite chiar dacă 

licărește roșu asfințitul și noaptea coboară doruri de ceară ard în lumânare și candela se roagă-n colț la răsărit cu umbre pe icoană din cer cad stele atrase de pământ sub ploaia de așchii stelare 

Vine o vreme când viaţa se duce-n derivă, când totul devine un gol: Gol de vise ce nu merită a mai fi făurite; Gol de vorbe, doar câteva, spuse în van, arar ascultate de cineva;