Poezie

Și chiar dacă luptăm împotriva vântului Încrezându-ne în puterea cuvântului Și chiar de ne-am plimba și prin noroi Tăcerea tot o să vorbească pentru noi. Tu vrei primăvară căci iarna-i săracă Dar uiți că viața 

Mi-ai turnat tiptil zările-n cană, Cu mâna ta cea dreapta şi supusă Şi gânduri tu mi-ai aşezat pe rană, Pictându-i o fereastră-nchisă. Şi răsăritul l-ai trezit deodată, Trântind oblonul de perete, Lăsând privirea ca să-ţi 

S-a dus tinerețea... S-a dus ca o apă... Și-ascunde-ntomnarea mici șanțuri sub pleoapă dar mie nu-mi pasă de-această hașură. E semn c-am trăit și zăduf, și arsură, și sete, și zbucium, și ger, și-ncleștare, și 

Eram legănată de-un vis Iar timpul agale pășea Pe norul de doruri aprins. Voiam negreșit steaua mea. Fugeam într-un lan mult pătruns De soaptele zilei. Cu-un zbor de îngeri în mine ascuns Pluteam peste vise 

Fără geană cu ființarea... Concupiscentul Ți-a anulat, seducător, Prezentul... Te-a invocat, ingenuu, în Stele, Și-apoi s-a Rătăcit, luxuriant, printre ele. Cu toate că te-a recunoscut din miliarde de stele, Te-a amagit generos cu visuri rebele 

Aromă de fragi mi-ai pus ieri pe pernă Și timpul, ades, se oprește în loc. Sunt ore în care viața mi-e ternă, Și dorul, distanța n-ajută deloc. Cu strângeri în brate și mii de săruturi 

Uneori sunt vesele și uneori sunt triste Au chipuri răvășite, dulci, Făcute special s'apara'n reviste Sunt firave, subtiri și'nalte Și'și poartă viața Mergând șoptit pe tocurile 'nalte Au ochii mari pătrunzători și negrii Și buze 

Se iau doi îndrăgostiți, De dor și de iubire amețiți, Plini de sentimente, Care îi fac potriviți. Se separă sufletele, Se aruncă în lumea întreagă, Se verifică dacă pe aceeași Lungime de undă vibrează, Se 

Îngândurată, stau privind de la fereastră. În zori de zi, într-o grădină, Îmi cântă o pasăre albastră, Într-o feerică lumină. Eu o ascult și văd cum crește. Străfulgerarea-i tot mai mare. Lumina ei m-ademenește. O 

nu te-am ştiut nici când erai, nu te-am găsit nici când ai fost. un pas se frânge înspre tine o clipă mă întreabă... e vreun rost? tot ce-i apus acum se-aprinde e un dans ce 

Am privit timid universul- Era trist desenat pe-un descânt, Cu umbre adânci lăcrimând peste vânt Și ploi înnoptate din hăuri curgând. Am privit timid universul- Un foc de dorințe în straniu veșmânt, O doină ce 

Mă întreb zi de zi până obosesc, De ce te iubesc? Pentru că mii de vise cu tine adăpostesc? Pentru că doar gândindu-mă la tine arterele îmi zvâcnesc? Pentru că povești ancestrale cu tine îmi 

în mine lumea aşteaptă trenuri spre nord spre sud către oriunde sunt o gară aglomerată cu peronul ruinat la sosiri în mine nu rămâne nimeni doar uneori cineva pierde câte un tren şi întârzie prin 

Ochii sunt triști iar brațele-mi sunt reci Din ziua în care te-ai hotărât să pleci Ai luat cu tine totul fără nicio clintire Lăsându-mi doar o fărâmă de amintire. Și ai plecat cum păsările își 

Se poate întâmpla, Într-o poveste de iubire, În care timpul și spațiul, Îi ține la nedreaptă depărtare, Pe cei doi îndrăgostiți, Să aibă loc, O mare acumulare, De sentimente neîmpărtășite, Generate de o minunată plăsmuire,