Poezie

Toate gândurile nerostite ferecate ca într-un schit mă apasă de azi-dimineață în tâmple. Sunt grele ca pietrele! Am încercat să le arhivez, dar se deşiră la sfat într-o mie de fețe. O mie de virgule 

Când e prea soare să deschizi geamul și mult prea cald ca să desfaci sticle, Când e praf oricât l-ai șterge și orașul zace leșinat în duminică și caniculă, când ce-i al tău nu e 

Din var-a mai rămas un gând- Precum o veșnică-nnoptare, Îmi strâng viața într-un rând Ce-adap-a mea neîntrebare. Cu tine se deschide timpul Spre neantul gri, agil, ciudat, M-ajunge de departe ritmul De-adânc târziu și revărsat... 

Strâng la piept toate durerile Și le iubesc ca pe copiii mei; Le-adun, duios, tăcerile, Și le ascund în tușul din condei. Cobor pe geana serii amorțite Din piept țâșnindu-mi iar un dor: Dorul de 

Aseară am dansat cu tine; am dansat cu soarele într-o noapte fără lună Erai un substitut al dorului, te țineam pe-un suflet robit de patimile întunericului... Te-am chemat prelung, am țipat șoptind, dorindu-mi să te-ating, 

îți curg sărutul până-n inimă lângă durere și-ți descompun țesutul de urât doar să-ți deschizi singura picătură de avere căci am dormit prea mult aproape de pământ să-ți lași frumosul pe-ale mele sărutări când picătura 

Misterul din clipa aceea cand ai uitat sa ma uiti. Faraonii umblau deghizati în oameni simpli, oamenii simpli se bucurau cu batistele tinute la ochi. Zeii se rugau la oameni sa faca minuni omenesti. Si 

Te simt, și te chem, Dragul meu lângă mine. Cu inima plină de dor. Cu freamătul nopţii fior, Şoptindu-ţi dulce, alintat Te sărut pătimaș, neîncetat. Te alint, te iubesc, Te mângâi uşor. Cuvinte dragi să 

Frica de a vorbi, Frica de a te destăinui, Frica de a simți, Frica de privi, Frica de a zâmbi, Frica de a dărui, Frica de a iubi, Frica te ține captiv În lumea ta, 

Parfumul suav al nopților de vară Dispare încet, seară de seară, Iar prin cohortele de negri nori, Trec triste și grăbite stoluri de cocori. Prin ploaia noastră de secunde Se scurge viața către niciunde, Căutând 

Cocorii din suflete se duc departe Iar apele reci ne inundă privirea. Cu forţă adâncă un frig ne străbate Şi-o toamnă pustie ne răpeşte iubirea. Ne vin din adâncuri , din epoci trecute, Sclipiri diafane 

Am vrut să-ntreb pământul De ce se lasă răscolit De pasul greu, sau prea grăbit, Știind deznodământul? Dar a tăcut, și-n lunga sa tăcere Am înțeles răbdarea ca putere Și clipele în ani s-au preschimbat 

E-atâta toamnã-n palma ta cãzutã, Pe umbra dintre muchii de amurg, Încât îngenunchez pe amintiri de iutã, Să-ţi uit al tãu cel verde, dulce pârg. E-atâta toamnã-n pleoapa ta căzută Când valuri de cocori se 

Castanii plâng trişti şi lacrimile curg Pe drumul care noi l-am colindat odată, Când tu mă sărutai şi îmi şopteai timid Că noi nu ne vom despărţi vreodată. Incendiari sau palizi, coroanele-şi apleacă Şi teii 

Intr-o noapte, pe sub luna Pe un deal, pe creasta-i lata, Leganandu-se agale, Sedeau un baiat si-o fata. Mangaiati de-o adiere In liniste absoluta, Se privesc adanc in ochi, Isi zambesc si se saruta. Stelele