Andrei Pleșu: șapte gânduri despre iubire.
Sintagme de tipul “sunt îndrăgostit fără speranță”, “sunt îndrăgostit și mă simt vinovat”, “sunt îndrăgostit și nu mai sunt bun de nimic” n-au ce căuta în vocabularul iubirii.
Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor și tot alaiul de indispoziții cotidiene care confiscă uneori, inflaționar, viața cuplului sunt preliminarii și semne ale ratării.
Dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumusețea întâlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora.
Iubirile nefericite ar trebui șterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile și că își au nimbul lor de tragism și de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existențiale, provocări tainice ale sorții, materie primă pentru o eventuală soluție de înțelepciune.
Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii comunități un cer mai curat şi mai hrănitor.
Fără experiența nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămâne o abstracțiune.
Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
