Mi-ai turnat tiptil zările-n cană,
Cu mâna ta cea dreapta şi supusă
Şi gânduri tu mi-ai aşezat pe rană,
Pictându-i o fereastră-nchisă.
Şi răsăritul l-ai trezit deodată,
Trântind oblonul de perete,
Lăsând privirea ca să-ţi cadă,
Pe lanul somnoros de margarete.
Apoi te-ai rătăcit pe lângă mine,
Prin voalul de lavand-albastră,
Găsind tot ce e mai frumos în tine
Ca un surâs născând în glastră.
Şi strâns te ţin la piept şi nu te las,
Să fugi cu tot cu-apusul de final,
Cu trenul cel târziu, de ultim ceas,
Iar şinele să mi le laşi ca un pumnal.
Dar pleci, şi …. tristă ironie,
E că tu ţi-ai uitat surâsu-n glastră,
Ce-am să-l lipesc cu stângăcie,
Pe cer, ca pe o pasăre măiastră.
