E seară, târziu. Străbat o stradă palid luminată de becul stâlpilor, case lipite, strâmte, pare că timpul s-a închis. Singuri, paşii mei răsună; în depărtare, adânc, doar umbra mea fidelă mi-i recunoaşte. La colţul străzii
Tu treci, desculță-n dimineața asta, Pe ulița ce-mi șade-n gânduri Și te privesc urcând pe coasta, Ce-mi stă peste orchestra de alămuri. Și te admir cum te strecori tiptil, Cu bluclele-ți fără de leac, Prin
Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa. Intersecţii de raze şi umbre, punţi către cer. Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii, păstrează nisipul din vidul clepsidrei. Razele sufletului oglindesc mozaicul
în ramuri ce-așteaptă a primăverii venire Doritoare de-a se scălda-n valuri de iubire În muguri ce păstrează-n amintire Anotimp după anotimp a noastră unire. Te voi aștepta precum pământul Ce-n rădăcini își potrivește așezământul. Din
Universul vizibil, pe care noi îl știm, Așa cum am fost învățați să îl privim, Este o realitate virtuală, După cum demonstrează o descoperire epocală, Creată de oameni reali din afara Universului prezent, Cu ajutorul
Cântece-și prind tainic rimele-ntre rânduri, Sunetu-nserării învelește zarea, Doruri nesfârșite-mi rătăcesc prin gânduri Împletindu-mi pașii-n dansul cu visarea. Clipe mult trecute-și scot din amintire Iar pe geana serii tolba cu emoții. Nostalgii albastre poartă în
Priveşte apusul, ascultă sunetul mării, acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante, zbatându-se la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare de care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin! Asemeni mării suntem
Sub pecetea lui Solomon, timpul şi spaţiu se diluează. Ameţitor, cu arome tari, pătrunzătoare, într-un ritm obsedant, abrupt, dinamic şi fluid, sub potopul iubirii o auzi cum geme încet, vrei să-i simţi gura pe trupul
Pentru fracţiuni de clipe se-ntâlnesc oamenii, cărări se-mpletesc în lumea lor de umbre - o curgere tandră -. Poţi privi în oglindă cerul şi pământul. Aici, acolo, nu suntem tot noi pe-aceeaşi pagină? Desculţă bucuria
Am uitat să fim copii Când gonim să creștem oameni... Și nu vrem să risipim Aminiri ce ne-au crescut. Am uitat să mai privim Către mâna de pe creștet, Din poteci pe care timpul Nemilos,le-a
scrisoare veche ce-ai dormit în mine printre cuvinte-ncremenite fără glas, cu sunet orb de dincolo de vreme când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas. prin paşii nezvântaţi ai amintirii, cu ochi de mugur încă
Am pregătit pârtia pentru tine. Am plâns de dor, Am nins ușor, Zăpada am așternut-o Ca pe un mununat covor, Am împrăștiat nor cu nor, Brazii i-am împodobit de zor, Am tors al dragostei fuior,
Nelinişte marină... Valuri peste valuri! Prin fiecare vers ni se conturează călătoria, oglindă de ape nemărginite, secunde galopante încăpăţânate să treacă într-un ritm incredibil. Treci prin poarta unui timp mitic al începutului, respiri clipele magice
vara pleacă, eu plec, şi tu treci, toate trec, şi mă vindec de mine rătăcită prin noi, clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi. ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă pe
A început într-o dimineață cu zumzet de albine. Face bine în cazul Hipoacuziei, mi-am spus; Niște Egoectomii și nu doar că o să ne auzim unii pe alții, dar o să ne și vedem. Ne-am
