Priveşte apusul, ascultă sunetul mării,
acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante,
zbatându-se la ţărm printre stânci!
Un ţărm de mare
de care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin!
Asemeni mării suntem – curată şi învolburată,
într-o continuă zbatere,
calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Boabe de rouă la ferestrele sufletului sunt lacrimile!
Broboane de sudoare ale îngerului nostru
ce ne ţine în braţe
sufletul atât de greu, uneori!
Din doruri, din nostalgii,
din noi, din şoapte,
din lacrima sufletului nostru,
din aripile îngerilor.
Din simţiri delicate, din minţi însetate,
din lacrimi puţine, din doruri multe!
De asta vântul merge pe câmp, are multe de spus.
Acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi!
Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor şi a lunii.
Cel ce timpul îl are în faţă nimic nu ştie.
Tânguirea ta cutremură
trestiile iazului albastrelor nopţi.
O, despărţire! Adâncă viaţă din umbrele nopţii!
Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor!
Un ochi se uită pe albia râului ce curge – sufletul
ce-aşteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul.
Diferă râul de la om la om, diferă aşteptarea
şi întâlnirea diferă. Într-un final, toţi ajung dincolo
la terminaţie… spre râul Lethe, râul Uitării!
Dacă întinzi mâna mă vei atinge, sunt în umbra ta.
– Am întins mâna, îţi mângâi sufletul!
În fiecare stea există un suflet,
dacă doar o atingi rămâi vrăjit,
ştii că stelele care sunt culese ajung tot pe cer!
Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar
să le atingem – iată marele vis al pământenilor!
Ajungem să avem şi noi o stea,
părţi din noi ajung acolo – lumina noastră!
