Cenaclul

miros a soare când într-un freamăt te-aştept şi-a nor căruia i se văd lacrimile, când mă doare... mi-aş cumpăra un kilometru de cer doar al meu sub care să pot fi mereu jumătate femeie şi 

Ești lumânarea care mi se stinge pe deget fără să mă frigă, Și cântecul care-și Adoarme notele În liniștea ascunsă Dintr-un strigăt... Pornești dintr-o inimă Ca să te oprești Într-a mea Precum o rimă, Precum 

se scutură cireșii, dragul meu, lumina asuprește taina morții. poeții scriu scrisori lui Dumnezeu, vorbind, ca autiștii, cu pereții... și iarba crudă s-a albit de floare, și ne miroase trupurile a rai, amare dezmierdări ne 

Și-a primenit căsuța zile-n șir. Miroase a var prospăt și-a curat în fiece ungher... Nu-i niciun fir de praf și niciun pled nescuturat. Are și flori pe masă,-abia culese ce fac mai luminoasă odăița și 

flori-fluturi-fluturi-molie și fiori de plumb pentru domnișoara mireasă striga el pe ulițe și strigătul lui ca o lamă de ras ruginită vâscoasă tăia învelișul dimprejurul soarelui ieșea iarba scuturându-și degetele/ vene dar nu înțelegea de 

Ţi-aud bătând în inimă cuvinte pe care nu le spui... Chiar dacă taci și nu te-ncurci în paşi de jurăminte știu că mă vrei în preajmă şi mă placi aşa cum sunt: când mare zâmbitoare 

Am o durere-n piept ce nu mai vrea să plece, Nici păsări, nici berze nu vor s-o lecuiască, Nici apele nu vor să mi-o înece, Nici vântul să mi-o ceruiascӑ. Am o durere pe umărul 

Ca niciodată azi mi-e dor de tine Şi-atât de mult aş vrea să îmi opresc Pământu-n loc ca să-ţi întorci spre mine Vâltorile ce nu îmi mai şoptesc Niciun poem... Azi doare rău tăcerea Iar 

Iubit-o, visul meu de nicăieri Și de niciunde cu parfum de ploaie, Cu flori în păr și trup de liliac, Mă îmbătai în nopți de ursitoare. Cu o privire m-ai făcut vulcan C-o vorbă m-ai 

Mi-e dor să te privesc în dimineaţă, Când pe petale îţi aştern fiori Şi îţi înşiri pe pleoape rândunele ca pe aţă, Stand sub o streaşina de nori. Mi-e dor să te adulmec la amiază, 

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis Vremea de cântec îmi șuieră-n geam Dar plânge prezentul de dor prea mult nins Și-mi arde vremelnic putința ce-o am. Timpul mai cântă prin turle, doinind Iar negura 

Încep a se aprinde luminițe La margini de trotuare, la ferestre, Dar noaptea tot mai neagră, fără veste Întunecă în inimă dorințe. Încep a tremura ușor copacii De frica Lunii prea strălucitoare, Nu-i niciun nor 

Nu, nu am fost pregătită Când m-am trezit cu grădina înflorită Mă gândeam: ce să fac cu ele să nu piară? Tocmai în grădina mea să moară?! Când ploaia cădea neoprită Nu, nu am fost