A bătut clopotul amintirii într-o zi şi-o poveste venită de departe, scuturată de praful uitării, străluceşte pentru o clipă în mintea şi inima mea! O vară cu fetiţa blondă, cârlionţată şi pistruiată şi cu genunchii mereu juliţi dar cu sufletul senin şi cu o mulţime nesfârşită de zâmbete, o vară cât o viaţă, ca toate verile copilăriei mele. Întâmplări mici cuprinse într-o poveste mare care mobilează omul ce sunt acum şi-i dau puterea de-a iubi lumina din timpul ce-i este hărăzit, dincolo de orice rău întâmplat vreodată.
Aveam locuri numai ale mele în satul bunicilor, de care nu ştia nimeni – sau măcar aşa îmi plăcea mie să cred – locuri în care libertatea îmi ascuţea simţurile, în care imaginaţiei mele i-au crescut aripile. M-am reinventat poate de zeci de ori sub raze de soare, ramuri de copaci înfloriţi în neştire, râuri povestitoare şi păsări. Era raiul meu de peste vară şi senzaţia tălpilor goale pe iarba umedă de rouă… n-am uitat-o niciodată!
“Merg să ascult apa, bunică!”… spuneam când vroiam să dispar în lumea mea – şi-o luam pe păpuşa Maria, mai târziu luam o carte – şi mă ascundeam de lume într-un pătrat de verdeaţă de pe malul unui râu din apropierea casei bunicilor. Într-o zi din asta în care… “ascultam apa”, m-am întâlnit cu… Simona! Eu citeam “La Medeleni” şi eram purtată de cuvinte într-o lume magică pentru că niciodată n-am citit o carte fără să am un film al ei în minte, un film în care personajele au feţe şi străzile au culori şi miresme, uşile se deschid şi se închid cu zgomot ca în viaţa reală! Citind o carte este ca şi cum merg la teatru – numai că îmi inventez singură actorii!
Când a scos primele sunete guturale în liniştea aceea nepământească a câmpului, am ridicat uimită privirea şi-am văzut-o cum stătea, mandră şi impasibilă, pe o ramură a unui copac. Mi-a venit să zâmbesc de atitudinea ei de împărăteasă şi-am privit-o un timp, nu stiu cât… Acolo oricum orele nu erau ore, secundele nu erau secunde; timpul se reducea la clipiri de gene, la viaţa care se întâmpla între răsăritul şi apusul soarelui, la noaptea binefăcătoare ce cobora peste trupurile şi sufletele obosite, îmbrăcându-le în mantie regească de vise şi stele! Mi s-a părut că mă priveşte şi ea…
Într-un târziu s-a apropiat curioasă, de zona în care stăteam. Am lăsat cartea, m-am întins uşor pe burtă cu capul sprijinit în palme şi…ne-am privit. Nu s-a mişcat, nu s-a speriat, n-a bătut din aripi! Mi-aduc aminte că mi-a trecut prin cap un gând de copil:” trebuie că-i regina ciorilor de nu se teme aşaaa…de nimic!” Mai târziu, după ce ochii noştri îşi vor fi spus niscai poveşti, am scos din rucsăcelul meu în formă de urs cusut de mâinile dragi ale bunicii, câteva firimituri şi le-am pus pe o foaie albă între noi, retrăgându-mă cu genunchii strânşi sub bărbie într-un colţ! O vreme a stat deoparte…mi s-a părut mult… mă privea nemişcată şi curioasă parcă! La un moment dat însă, legănându-se caraghios, a mers către masa improvizată, a ciugulit tacticos apoi… a zburat.
Am crezut c-a plecat şi mi-a părut rău că n-am apucat să-i spun că mi-e dragă! Mi-am strâns lucrurile, am ieşit în drum cu obrajii arşi de soare şi cu zulufii aurii conturaţi de apă şi vânt şi-am pornit către casă. Brusc, m-am speriat de-o fâlfâire de aripi şi m-am oprit cu tendinţa de-a-mi acoperi ochii cu braţul – dar ea, Simona mea, şi-a frânat zborul exact pe umărul meu şi-am încremenit într-un zâmbet cât curcubeul iar seara m-a ameţit dintr-odată cu mirosurile şi culorile ei explodate într-o fericire sinceră de copil! Când m-am hotărât să fac primii paşi eram atât de emoţionată încât aveam o senzaţie de tremur în genunchi. Numai sufletul îmi cânta ode de bucurie. Până acasă a zburat în jurul meu, înaintea mea, în urma mea dar, când mă opream, se aşeza iar pe umărul meu stâng.
Am parcurs cel mai frumos drum către casă din viaţa mea şi nu cred să fi fost copil mai fericit ca mine în lume. Numai tumbe n-am făcut în rest… am alergat, am râs şi-am cântat de dragul spectatorului meu înaripat, care avea mărgeluţe negre în loc de ochi. Bunica mă aştepta în poarta casei, îngrijorată de întârzierea mea iar când m-am oprit în faţa ei să-i explic, Simona s-a aşezat imperial pe umărul meu! Bunica şi-a dus mâna la gură cu gestul ăla profund pe care şi acum îl mai ţin minte şi pe care-l făcea, fără să-şi dea seama, şi la biserică în faţa icoanei Sfintei Marii, în timp ce se ruga. Gest care, nu ştiu de ce, făcea să mi se umple mie ochii de lacrimi. Poate de asta l-am numit mai târziu “gestul uimirii de dragoste”:..
“Bunică, ea e Simona şi e…prietena mea”, am spus dintr-o răsuflare, serioasă şi mandră că…” împărăteasa ciorilor”… o impresionase până şi pe ea!. “Copilă…” mi-a mângâiat bunica fruntea… iar Simona a trecut pe braţul ei privind-o în ochi şi cântărindu-i parcă inima. De-atunci, vara aia am zburat cu Simona foarte des; eu pe pământ cu mintea în cele patru zări, ea în înalturile ei. Am învăţat să tac lângă cineva doar pentru că nu mai e nevoie de cuvinte, am… croncănit cu ea învăţând aşa… prima “limbă străină” şi-am fost copilul-pasăre al satului. Uneori dispărea câte-o zi şi-atunci simţeam, vorba lui Marin Sorescu…”ceva mortal, în regiunea fiinţei mele”. Se întorcea însă întotdeauna şi dimineaţa părea veselă şi fericită că mă vede şi zbura în jurul meu în timp ce eu făceam piruete amestecându-ne aripile, sufleţele noastre curate şi clipele de eternitate!
Vara aia s-a numit Simona. În traducere liberă, Fericire!!! Spre toamnă, când am plecat acasă fără lacrimi…:”că doar e ruşine, că eşti fetiţă mare”… şi-a luat bunica măsuri de precauţie… aveam o tristeţe în suflet cât nesfârşirea mărilor! În staţia de autobuz plină de oameni, cu bunica de mână, stătea o fetiţă blondă cu aripi albe, polar de albe şi de curate şi cu cel mai greu suflet de pe lume!
Aşa am cunoscut tristeţea mai întâi. Simona stătea în copacul de peste drum… nu ştiu dacă mă privea, nu vedeam nimic de durere, simţeam însă cu percepţia mea ascuţită, cuvinte de despărţire şi părere de rău pe care nu le mai puteam îndura. N-am scos o vorbă tot drumul şi ţin minte cum urzeam planuri să fug de-acasă, să mă mut cu bunica, să merg la şcoala din sat şi s-o rog pe Simona mea să ma ierte pentru durere. Am uitat apoi… eram copil… Zilele îmi zâmbeau întotdeauna, zările erau nesfârşite!
Mai târziu bunica mi-a povestit că o vreme au înnebunit-o croncănelile ei deasupra casei… apoi a dispărut. Eu n-am mai văzut-o niciodată. Doar am visat-o acum câţiva ani întrun moment de mare tristeţe. De-atunci, mai vine uneori în vis şi-mi aduce mângâierea amintirilor cu care îmi lipesc la loc aripile poveştilor pe care viaţa mai încearcă să mi le smulgă din când în când. Dar fetiţa de pe drumul acela de ţară prăfuit, fetiţa care se simţea regina universului în iubirea ei, n-a mai plecat niciodată din mine…
