Cenaclul

Primăvara-i dă în dar Zilele din calendar. Iernii care ne iubeşte De la noi, mai poposeşte. Cred c-a fost cam prefăcută, Pândind floarea când e multă. S-a întors cu ură multă, Cu zăpadă viscolită. Alungând 

Ce știu e că iubesc... Ca niciodată... Că te iubesc pe tine,-așa timid și-atunci când ți-e lumina tremurată și-atunci când ești de liniște avid. Când dimineața-mi bate în fereastră spre tine mi se-ndreaptă primul gând, 

Un rob dator vândut era Stăpânului ce îi slujea, Căci viaţă plină de amar Şi sărăcie el ducea. “Mai dă-mi un ban, stăpâne bun, Să-mi cumpăr pâine în Ajun, Să pun la copilaşi pe masă 

Iubirea noastră e o pasăre în libertate Un zbor ce-îmbracă aripi nenumărate O urmă ștearsă de fiecare soare apus Întotdeauna lăsând o poveste de spus. Și fiecare zbor e un nou început Cu speranță, teama 

Două picături de râu într-un ocean suntem. Gerul le va îngheţa iar pojghița de se va sfărâma Va fi doar ca în primăvară să împărțim în doi tot ce avem Apoi să așteptăm tăcuţi ce 

Păpădia e o plantă Foarte simplă şi galantă. Disipată peste lume, Creşte singură oriunde, Ştie viaţa să-şi adune. Creşte tufă gălbioară, Cu sămânţa pe afară, Pe o sferă efemeră, Cu codiţă şi umbrelă. Casa lor 

Lângă tine, draga mea, viaţa are sunet şi culoare, Şoaptele sunt altfel, nu se risipeşte gândul, Mi-am regăsit şi liniştea şi paşii cei pierduţi, Mi-am regăsit privirea şi dorurile toate... La braţul tău, în viaţa 

Îmi place cum mă priveşti dimineţile, Mă respiri prin toate potecile, Mă trezeşti îmbrăţisată de mâini arcuite în forma sărutului, de mă pomenesc mângâiată în toate sărutările prezentului şi trecutului. Aşa mă cântai Stradivariusului. Din 

E-n mine o luptă cumplită, iubire de care tu nu știi... Și nici nu aș vrea... O luptă în care tot cad, în neștire oștenii speranței din armia mea. Au fost câtă frunză... Puțini au 

Trec zile-n grabă pe lângă noi Timpul își împarte zările la doi Iar cerul se îmbracă cu mulți nori Nu știm unde-i soare, unde-s ploi. Oprește timpul am atâtea să-ți spun Șiragul de amintiri în 

Tu râule, să fugi spre Mare, Cu valuri şi vârtejuri să alergi, Spre soarta ta, cea eliberatoare, Să te-mpleteşti şi să te scurgi. Să te alinţi pe sub atâtea sălcii, Câte pe mal stau şi 

Clădesc din panza aurorii Un metafizic curcubeu Să-mi fiu stăpân în propriul eu Şi zbaterea s-o simt mereu Sub flacăra mirării. Idei binare să combin Când lupt sub flori de trandafiri Cu gheara rece din 

Suntem aşa de puțini, deşi atât de mulți înghesuiți într-un singur plâns, nemângâiați, otova munții şi marea nu-s de ajuns. (Din volumul "Trezvie")