Tu râule, să fugi spre Mare,
Cu valuri şi vârtejuri să alergi,
Spre soarta ta, cea eliberatoare,
Să te-mpleteşti şi să te scurgi.
Să te alinţi pe sub atâtea sălcii,
Câte pe mal stau şi te însoţesc,
Strigându-ţi prin năframe “Hai liberare!”
La ultimul apel, cel creştinesc.
Să te strecori prin zeci de defilee,
Când ţărmuri te tot strâng cu dor,
Sculptându-le pe buzee azalee
Şi ele sărutandu-ţi tresele de comandor.
Să te avânţi cu valuri naripate
Şi să-i săruţi spuma cea rece,
Să-i spui că îţi era, de ea, aşa de dor
Şi nici o dată nu-ţi va trece.
Să te aşezi apoi la valul ce o doare,
Când vântul nu-i dă pace şi o arde,
Cu o ţigară stinsă-n alba sare,
Atunci când frică-i este că o pierde.
