Oriunde-n lume ne-am muta Chiar și în bolțile cerești, Visul ucis de legi lumești Doar gându-l va mai săruta. Zadarnic vom mai căuta Îmbrățișari dumnezeiești, Oriunde-n lume ne-am muta Chiar și în bolțile cerești. Trecutul
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate, Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă, Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate… Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să
Treceai desculţă-n dimineaţa asta, Prin mii de muguri de zăpadă nudă, Purtând atâtea gânduri la fereastra, Ce mirosea atât de primăvară crudă. Şi mâinele-ţi dansau prin aer vise, Când, din robia tristă, ziua se trezea
Te chem să deschidem zăvoare De muguri din ochi înverziţi, Sub ploaia cireşilor în floare Să prindem fluturi dezmorţiţi. Te chem să deschidem zăvoare, Să despletim dorinţe interzise, La ceasul magnoliei în floare Şi al
alungată de fluturi îmi țiuiau urehile şi el izbea uşa îndărăt inima mea-şoarece mort începea să putrezească afară era beznă şi o noapte rece ascuțită chiar de glasul lui încurcat dimineaţa îmi găseam urme în
Magnolii şi vis de primăvară, Celestă simfonie a iubirii, Corole de o frumuseţe rară În anotimpul dezmorțirii. Ca într-o tainică splendoare, Se zbate infinitul să renască, Magnolia înalță către soare Toată iubirea pământească. Veşmânt feeric
Iubesc în tine-a mea nemărginire Mă regăsesc în tine pe cărări Ne mai umblate, ne descoperite Tu, geografia mea cu patru zări. Iubesc în tine tot ce-n mine-i strâmb În tine totul e aliniat, Mi-ești
într-o zi toridă de vară păpușile de porțelan își aruncă inimile încremenite sparg vitrinele și pornesc tăcute într-o procesiune numai de ele știută spre porțile îndepărtate ale cimitirului își strâng împrejurul trupului împuținat pardesiurile învechite(mirosind
Să ierţi un om care încă te doare, După atâtea clipe fericite, Când ai crezut că-i el cel care Putea că aripile să-ţi sărute. Să ierţi un om care-a plecat, Ca să îţi fie doar
Mi-a bătut la ușă surâzând Într-o zi în care doar durerea Înflorea cu lacrimi peste gând Fără să zărească mângâierea Venise numai pentru mine Şi cu o voce dulce îmi spunea; "În suflet ai lăsat
nu de ce, nu pentru ce, nu de când, nu până când, nu de unde, nu până unde, nu cât, nu cum, nu ca cine, pur și simplu, dintotdeauna probabil, stângaci, imposibil, fără motiv, fără
privești prin craterele nopții vezi moartea ca pe o fecioară despletită piaptănă copilul nenăscut cu degetele descărnate trasează linii negre desenând cărările vieții îmi stropește așternutul cu sânge de la un capăt până la celălalt
Ești ultima scăpare a ființei Și te visez mereu, chiar de nu-i noapte. Ești singurul ce nu-i ascuns Ești totul, rupt în mii de șoapte. E de ajuns să-ți simt privirea Și buzele ce cu
Eu te vedeam ades în gând Cum stai pe prispă surâzând, Cum salutai cu clopu-n mână O primăvară… o lumină… Şi cum tânjeai spre ea timid, Doreai s-o-atingi, s-o simţi, să plângi, Să-ţi ierte tot
Un labirint rătăcitor pe care-l vremuiesti bricoland, sperând că la capătul lui te-ntalnesti cu tine în punctele de uitare. Infinită țesere de vise, de răni, de niciodată, de totdeauna, prin vine care pot rememora atât
