Dac-am să mor de dor, tu eşti de vină
că m-ai lăsat pe prispa unui rând
să te aştept c-un zâmbet şi-n surdină
să-ţi murmur numele… Dar până când?
M-au prins amiezi de gleznele plăpânde
cu iederă de timp învolburat
iar nopţile tăcute şi flămânde
din carnea de cuvânt au tot muşcat,
lumina mi s-a micşorat în toate
iar în priviri tristeţea s-a mutat…
Mi-am amăgit cuprinsul cu-acel poate
dar mi-e târziu şi-am trupul încrustat
de cicatrice fără vindecare…
Tu eşti de vină de-am să mor de dor!
Muguri de aripi noi fără de soare
se-atrofiază-n gând şi uit să zbor…
