Poezie

Uneori, din colivie omul își face cetate, vede ușa din fața lui dar îi e greu să se ridice să o deschidă… Soarta?. E în mâinile lui. Oricâte haine ar îmbrăca și ar dori să 

Tu mă adormi, căci porți miros de lapte Şi-n părul tău curg rîuri cu smochini, Iar pe genunchii-ți roz iau foc în noapte Vechi acatiste scrise-n iambi felini. Atunci cînd popii, galbeni, cad în transă, 

Vantul ma mangaie , Soarele ma incalzeste , Mirosul ciresului ma satura , Aripile albinelor ma alinta.. Oare de ce mi-e asa de dor de tine? Acum o sa adorm in curte pe un sezlong, 

E gingașă, fragilă, frumoasă copiliță. Zâmbește alb, inspiră neprihană. Pășește delicat, grăbit, echilibrat. Când o atingi ușor, vibrează-ți nu doar trupul. În jurul ei, măcar în aparență, împrăștie ingenuă înțelepciune, credință, bunătate și speranță. Tu, 

Am căutat mereu întrebând pe fiecare de acea singură strigare după un anume Dumnezeu; Şi-am văzut atâtea lacrimi plânse sau înecate-n trist râset, Atâtea inimi doar din piatră, Iar poezia-i tot mai amară. Azi m-am 

Ne descopune Universul în geneză şi dumnezei ne zămislesc în trup de lut, eu îți răsar din brațe a trecut, tu-mi pui întreg prezentu-n antiteză. În palma mâinii tale se odihneşte luna, când ochii mei 

S-a şters curcubeul de culoare, Vioara plânge pe ultima-i coardă Si umerii grei apasă pământul Şi zgârie drumul trecut, de povara. Băltesc lacrimi amare pe urme Când paşii se duc mai departe, Cu zilele gri 

Lângă tine lumea Toată Pare mai aproape, Sau se contractă între niște Paranteze Împreunate în Nucleul lor Ca-ntr-un sărut De întrebări... În preajma ta cerul Parcă se cațără pe mare, Regăsindu-și Adâncurile mai moi Și 

A nu putea sa treci de propriul EU, A ramâne în fața ta doar sânge decolorat Pe geamul ce ne desparte, poate de o lume, Poate de un EU. A nu putea sa treci de 

Și nu se mai oprește din zdrobire, Nu se termină vuietul de iad, Mă-mpunge cornul lumii-a otrăvire Tot mă ridic, tot mă ridic și cad. Mi-i carnea data vulturilor pradă Și oasele se macină de 

Nu-i aşa că mă auzi, Măicuţă Sfântă, Şi chiar de mă-ndoiesc, Tu mă iubeşti? Nici îngerul nu-l mai aud cum cântă, Trezeşte-l Tu, să-mi spună unde eşti. Şi dă-mi puteri să le iubesc pe toate 

Sufletul uscatu-sa de plâns amar, Zâmbetul îngheţat-a pe buze, Incercările de viaţă-s în zadar, Nimic nu mai pare s-amuze. Ochii-mi caută în rece privire, Vulturi turbaţi zboară pe cer Ameninţă-n cercuri, pieire… Refuz să trăiesc 

Ma ploua! E rece afara E noapte, Imi simt picioarele grele Sunt pline de apa S-au inmuiat Sunt crete si pline de haz Sau...de necaz. Ma ploua! Stiu ca-mi face bine la ganduri Le indulceste 

O mare de necuvinte s-a spart de fruntea ta într-o joi dimineață, Când o lume-ntreagă s-a răsturnat cu susul în jos, Într-un oraş oarecare, la o margine de pământ, unde păsările şi-au uitat repertoriul. O 

Ce frumos îmi zâmbești cu nebunească candoare, involtă, aș putea, nefiresc, s-ating, înălțat ca un zmeu, talpa lui Dumnezeu și-a cerului bolta!