Poezie

Când s-au deschis porțile, Hoarde străine au năvălit nemiloase, Au călcat în picioare ziua de ieri,de azi și de mâine. De atunci dorm cu porți încuiate, Cu toate cele patru cămări ferecate, De ochi zâmbitori,de 

se învârte roata fără mine și mă prind de mâna ta de-un deget rupt și putred de-o unghie roasă și scoasă din ochiul tău spart în galben de cuvântul meu mort ce zace pe buzele-mi 

Atât de frumos m-ai crescut Departe de tentaţii, Mi-ai oferit tot ce-ai avut. Să-i devansez pe toţi ai vrut, Să fug de cei ce s-au vândut - Stigmaţii! M-ai vrut puternică! Şi-ai pus curaj într-o 

Când inima zdrobită in piept, iti sângerează, Și te apasă sarcini prea grele de purtat, Când pe această lume nimic, nu mai contează, Te-ndemn să stai de vorbă cu Cel ce te-a creat! Când vrei 

Am zărit un chip albastru în depărtare. Mi-a zâmbit adânc, dar sumbru şi-am ştiut... Răul nu dispare, el se-ascunde şi aşteaptă. Ar trebui să înot, să mă scufund, Într-un abis al aşteptărilor? Prin pânzele nopţii 

Ceva pe lumea asta mare este Ingrozitor de scump si totusi Pe unde ai umbla sub soare Mai toti il au in buzunare Şi-l risipesc nesăbuit. Desteptul mamei fiind, Am incercat... ce-i drept... o data, 

să iubeşti mai mult decât iubeşti? sau poţi iubi mai mult decât iubirea, să fie mai mult decât o întrebare, mai mult decât un răspuns şi niciodată de ajuns? şi-atunci cine şi ce poate atinge 

eu sunt începutul cuvântului tău pe care-l descompun curios cu inimă de copil eu sunt o carte fără file pe care tu o citești cu dezinteres lăsându-ți trupul să cadă pe-al meu blestem în chip 

Din când în când mă mai gândesc la tine Și mâna mi se duce spre hârtie, Deși nu știu dacă mi-e rău sau bine, Îmi e de-ajuns că-ți este bine ție. Din când în când 

mi-era foame şi frig rătăceam pe străzile ochilor mei gângurind a cald mâinile mângâiau întunericul cu aceeaşi speranţă pe care o port cu mine în zilele de marţi treisprezece mi-era foame şi frig căutam acel 

iubirea mea, te-am născut dintr-o idee, dintr-o rază de soare înfiripată dintr-un gând ... senin... aveai gust de pâine rumenă , plămădită în cerul inimii mele, din visele mele și pășeai desculță prin ploaie... lăsându-te 

Am văzut până la capătul sufletului Şi te-am găsit tăcând Tăceai de zor în interiorul meu Cu cafea şi insomnii Atât de sonor Încât am tresărit Cum îmi era imposibil Să mai înțeleg ceva din 

leagă-mi rana tu iubite, scoală-mă din somnul greu şi un strop de primăvară, varsă pe obrazul meu, câta iarnă port în mine, câta patimă nebună, rupe flori din raiul tău şi-mpleteşte-mi o cunună. lasă-ţi lacrima 

Dansatoarea-i frumoasă şi fermecătoare Privirea tuturor asupra-i le-o atrage În ritmul muzicii e seducătoare, O privesc şi eu cu încântare. Vrăjit de muzica asurzitoare, De dansul frenetic şi de mişcare, De vinul ce curge mereu 

Eu cânt, îmi spune pasărea din ramul Cireșului înalt până la ceruri Și ciripindu-și cântecul prin geamul Deschis în mine, se pierdea-n eteruri. Eu nu mai cânt, i-am spus, din colivia În care umbre mă