Am zărit un chip albastru în depărtare.
Mi-a zâmbit adânc, dar sumbru şi-am ştiut…
Răul nu dispare, el se-ascunde şi aşteaptă.
Ar trebui să înot, să mă scufund,
Într-un abis al aşteptărilor?
Prin pânzele nopţii probabil m-am pierdut,
Dar aripi noi am găsit într-o vale a ţipetelor.
Să zbor nu mi-aş permite însă, întrucât,
Păcatele nu le pot îneca…
Ele ştiu să înoate.
Eu sunt doar o altă fiinţă în aşteptare,
În căutarea sentinţei greu apăsătoare…
Aş fi putut să fiu, aş fi putut să vreau,
Dar mă limitez la normalul anormalităţii mele,
Cu încredere sfâşietoare către depărtare.
