Poezie

Sufletul uscatu-sa de plâns amar, Zâmbetul îngheţat-a pe buze, Incercările de viaţă-s în zadar, Nimic nu mai pare s-amuze. Ochii-mi caută în rece privire, Vulturi turbaţi zboară pe cer Ameninţă-n cercuri, pieire… Refuz să trăiesc 

Ma ploua! E rece afara E noapte, Imi simt picioarele grele Sunt pline de apa S-au inmuiat Sunt crete si pline de haz Sau...de necaz. Ma ploua! Stiu ca-mi face bine la ganduri Le indulceste 

O mare de necuvinte s-a spart de fruntea ta într-o joi dimineață, Când o lume-ntreagă s-a răsturnat cu susul în jos, Într-un oraş oarecare, la o margine de pământ, unde păsările şi-au uitat repertoriul. O 

Ce frumos îmi zâmbești cu nebunească candoare, involtă, aș putea, nefiresc, s-ating, înălțat ca un zmeu, talpa lui Dumnezeu și-a cerului bolta!

În colțuri de întuneric, iubito, ne-aprindem, Suntem două chipuri de lut și unu-n total, Suntem triști, moi, fragili și-ncinerați De timp, de oameni și de-un pat de spital. Ne recompunem ființa împovărați de noi înșine, 

Castelul părăsit de umbre ne așteaptă, Om cu inimă de smoală, unde ești? Dorințe arzătoare în mine se scaldă, Vuietul tăcerii să ne adăpostească. Răbdarea e la răscruce în întuneric Și gânduri răspândite în întreaga 

De la mine ai învăţat cum să te scalzi în vise, Că poezia e o haină ce poate îmbrăca întreaga omenire, Atunci când nu mai înţelegi de unde vin şi încotro se duc Atâţia oameni 

Tabloul perfect este cu tine la piept și o carte în mână Șoptindu-ți la ureche povestea de dragoste nebună, Cu rochia aceea de voal roșie, transparentă, Prin care-mi ghicești formele trupului tânăr, Cu cerceii lungi, 

Și fiori reci se-nalță, Din sfânt sufletul meu Plutesc prin aer noaptea... Iar eu mă-nec mereu. Îngeri, cu aripi negre Cu tine vin agale... Se-nalță iarăși noaptea, Purtându-te-n delir.

Mă-ntorc cu faţa spre apus, Iar drum îmi fac pe strigăt de strămoş Să nu mă cauţi că m-am dus Unde-a cântat primul cocoş M-am dus să-mi caut răsăritul La început de drum – Când 

Prin noi bătea un vînt cumplit şi ne ţineam strîns agăţaţi de stîlpii felinarelor, fluturînd ca nişte steaguri conspirative. În jurul nostru era cald, lumea deja se strînsese să se uite la noi, să-şi exprime 

Să mă condamn în turnuri de moschei la tras de limbă clopote-ortodoxe, în timp ce-n gări sordide se tund chei şi restanţieri se-mbată trist prin boxe. Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni pe post 

Nu mă pot decide care-i mai frumoasă, tu sau toamna... Cerul cu culorile lui la asfințit sau ochii tăi de chihlimbar, Frunzele aramii ce se mișcă alene sau buzele tale roze... Mireasma de toamnă revigorantă 

Ochi de buhă albă Pe un fir de nalbă, Dor de gâză visătoare Poposit pe-o floare, Degete de spaimă Crispate pe-o haină Lepădată de-un copil... Si stătea umil Pe un tril de ciocârlie Aşteptând să 

Necuvintele se-învelesc în gesturi. Gesturile se lipesc de-un zâmbet şăgalnic. Zâmbetul îmi colorează povestea. Povestea mi-o scrii tu in fiecare zi. Azi ziua e îmbrăcată cu zăpadă. Şi-mi ninge cu noi începuturi, Începuturi prin necuvinte.