În colțuri de întuneric, iubito, ne-aprindem,
Suntem două chipuri de lut și unu-n total,
Suntem triști, moi, fragili și-ncinerați
De timp, de oameni și de-un pat de spital.
Ne recompunem ființa împovărați de noi înșine,
De mâinile noastre reci și adânci
În care ghicim nimicnicia lumii
Și că nu suntem decât două mâini stângi.
Singurătatea, marea de plumb în care mă scufund,,
Se-neacă asta seară-n gri lacrimi
Și-și ia povara bătrână
Din mine, din tine, din noi și din alte patimi.
Nu mai există gust de tutun sau alcool
Care să mă alinte măcar o secundă,
Acum ești tu, sufletul și inima
Pe care le simt precum a vibrației undă…
Și nu-s note, eu încă rămân dezacordat,
Însă simfonia păcatelor noastre
Se-aprinde-n mine, căci exista iubire
Și alte stări și simțăminte blestemate…
