Oricine a trecut printr-o depresie, va ști că acesta este purul adevăr. Cuvânt cu cuvânt. Celorlalți, norocoșilor, nu le voi cere nici măcar să încerce să înțeleagă. Pentru că nu vor putea. Și le urez doar nici să nu ajungă să înțeleagă vreodată despre ce este vorba cu adevărat…
Depresia te învăluie în tăcere. La început, încerci să faci față unor probleme mărunte și, de obicei, alegi să ignori această luptă. E ca migrenă. Îți spui că e doar ceva temporar și că va trece. Îți spui că ai doar încă o zi proastă.
Dar nu trece. Ești înfundat în această stare de spirit. Te obișnuiești să porți o mască socială pentru a continua să trăiești printre ceilalți oameni. Pentru că să trăiești printre oameni este ceea ce trebuie să faci. Este ceea ce ceilalți oameni fac.
Cu toate acestea, problema nu dispare. În fiecare zi te lupți să pui o piesă în scenă, iar asta începe să te coste mai mult și mai mult. Iar acest lucru te face să te prăbușești chiar mai adânc. Și acesta este și momentul în care, încet, încet, începi să te îndepărtezi de prieteni și de familie. Ajungându-se, uneori, să rupi relațiile cu totul.
Orice urmă de satisfacție dispare. Până și lucrurile mărunte care înainte te bucurau, acum devin fără valoare. Iar cele mai simple îndatoriri devin un chin. Iar de aici, lipsa totală de motivație. Chiar așa: de ce să te mai zbați să încerci de vreme ce nimic nu te mai poate face fericit?
Toate acestea te fac să te simți chiar ma rău și te trezești pradă unui cerc vicios. Dintr-o dată te trezești trăind cu încetinitorul. Zilele nu se mai pot deosebi una de alta: doar zgomot de fond, doar… poveri, umplându-ți mintea și revărsându-se prin tot trupul. Te simți ca și cum nu vei mai fi fericit niciodată. Și continui să iei distanță și să distrugi relații. Și ți-e rușine de tot ceea ce ai făcut. Și de tot ceea ce n-ai făcut.
Există o parte în tine care își dorește să facă lucrurile așa cum trebuie. Un avânt pozitiv cu totul neașteptat care te determină să vrei să ieși și să te întâlnești cu lumea. Dar totul este de foarte scurtă durată. Pentru că știi că oricum nu va funcționa: lucrurile care îi încântă pe prietenii tăi, la tine se izbesc de indiferență. Și realizezi prăpastia care vă desparte. Și cum un alt eșec nu este o opțiune, în cele din urmă alegi singurătatea zonei tale de confort, unde nimeni nu îți pune vreo întrebare.
Stima de sine extrem de scăzută și lipsa de scop devin de netrecut. Iar în final realizezi că nu mai poți continua așa. Și că doar două lucruri se pot întâmpla: fie te decizi să ceri ajutor, fie te decizi să încerci să te sinucizi…
