iubirea mea, te-am născut dintr-o idee, dintr-o rază de soare înfiripată dintr-un gând … senin…
aveai gust de pâine rumenă , plămădită în cerul inimii mele, din visele mele
și pășeai desculță prin ploaie… lăsându-te îmbrățișată de vânt, sărutată de frunzele rătăcite prin parcuri, chemându-mă…
știai că sunt în adierea aspră de vânt și-n hora de frunze care dansa în jurul tău înlănțuindu-te,
în poezia pe care o respirai și-n duminica pe care o iubeai…
înfiorată, ai renunțat să mai zbori, dorindu-mă aproape de inima ta, fără a mai călători în chip neștiut, nutrind să mă lepăd de avatarurile prin care te seduceam, te încântam, te inspiram
pentru a-ți fi mai puțin dor și mai multă prezență…
atât de frumos cântai… atât de duios pășeai…
imaginea ta era picurul de frumos și lumină care se așterneau în sufletul meu pentru a redeveni certitudine și nu fulgurantă mirare a ochilor tăi …
pășeai în fața mea desculță, prin ploaie…
și te redescopeream ca pe o poezie veche, păstrată, mototolită, uitată într-un colț de suflet
iubirea mea, chemarea mea… poema mea…
