Câte coaste are omul?
De una se mărginește oceanul…
De alta cerul se anină;
Undeva se nalță scăldată în zorii însoriți o biserică,
Inimă în care viața capătă sens, dobândind putință…
Și încă, femeia, lipită de carnea și oasele lui, de pielea și gândurile lui,
Învelindu-se tăcută în căldura și zbaterea lui, alcătuindu-i bucuria, lacrima,
Născându-i iubirea….
Câte vise are Adamul?
Atâtea câte margini zăgăzuiesc infinitul, necuprinsul într-un căuș de palmă, depănat ghem în inimă, așezat ca o liturghie
Ca un cântec asemuit pulsului zbatere ; curgere din adânc, în piept a trăindelor clipelor, a trăitelor vieți cu umbre țesute din avataruri, din preumblare și o dulce mirare…
Deasupra a toate, ca o culme, umărul din care crește un dud odihnindu-se bogat în roade sub clar de lună,
Umărul purtător de săruturi; dudul primitor de fluturi….
Câte coaste are omul?
Câte sunt și câte se regăsesc în secundele lui de lumină…
