Ne descopune Universul în geneză
şi dumnezei ne zămislesc în trup de lut,
eu îți răsar din brațe a trecut,
tu-mi pui întreg prezentu-n antiteză.
În palma mâinii tale se odihneşte luna,
când ochii mei îți scânteiază sori,
şi-n părul meu îmi împleteşti cununa
ce-o țese ziua când se-mbracă-n zori.
Din ochii tăi s-au întrupat oceane
şi din albastrul lor nemărginit,
spre cer se-nalță valuri diafane,
unindu-se-n seninul infinit.
Nebuloasa mea îți naşte stele,
iar tu mi le aşezi în galaxii,
mici alunițe ce-au căzut pe piele
le sunt căderii, astăzi, mărturii.
Ne pierdem şi ne regăsim, aiéve,
când brațe ne zidesc a rugăciune,
iar din dorințe pure, primitive,
acelaşi dor ne-nvins ne recompune.
