Am căutat mereu întrebând pe fiecare de acea singură strigare după un anume Dumnezeu;
Şi-am văzut atâtea lacrimi plânse sau înecate-n trist râset,
Atâtea inimi doar din piatră,
Iar poezia-i tot mai amară.
Azi m-am oprit să simt pământul și nu ştiu dacă e doar vântul sau dacă, poate, am uitat eu drumul.
Câte dimineţi cu privirea în zare,
Câte nopţi cu gândul spre pierzare,
Câte lupte am purtat speriată…
Ce mare de lacrimi, ce inimă ciudată!
Încotro mi-e drumul acum? Ce-i spun unei inimi făcute scrum? Cum să-i alin dorul şi-ndrăzneala de-a visa la altă lume, de-a iubi iubiri nebune? Cum să-mi spun eu mâine că-mi sunt iar străină și să-mi leg din nou o rană ce credeam că-i vindecată?
Uit mereu de ce alerg sau ce fantome urmăresc
Şi când stau să mă ascult, aud decât tăcere.
Unde am plecat din mine? Iar caut dumnezeire?
Te întreb cu disperare,
Ca o ultimă strigare:
Eşti oare lângă mine,
Sau sunt din nou doar eu?
Vorbesc cu mine,
Sau Tu eşti?
